La frizeria lui Bolintineanu











Marin IFRIM 


Azi am primit un semnal, o discuție telefonică, de la un poet român genial. Am fost tras de urechile cuvintelor . Mi s-a reproșat faptul că, în revistele de care mă ocup, reviste unde îmi distrug sănătatea și risipesc niște bănuți, sunt prezenți si scriitori care nu îi sunt pe placul domniei sale domnite. Nu e pentru prima dată când mi se sugerează sau mi se spune în clar: ”Dacă sunt și ăștia pe aici, prin revistă, eu mă retrag”. Una e să te retragi de la niște manifestări cu oameni vii și  nesuferiți ție și alta e să nu poți fi ”vecin de pagină” cu unul sau cu altul, într- o revistă eminamente literară. În urmă cu niște ani, o familie literară, doi și doar doi, îmi cerea același lucru, să-l elimin pe poetul T.C. din arealul nostru. Nu am putut și mi-am făcut dușmani pentru cât pentru șapte vieți. E greu să fii înțelegător, să vezi fenomenul cultural dintr-o perspectivă umană, clasică, repetabilă și zadarnică în raport cu orgoliile creatorilor de tot felul. Din când în când, citesc texte dure despre Sadoveanu, Sorescu, Eugen Simion etc. De bine, de rău ei sunt clasicii fără de care nu se putea merge în amonte. Sunt în relații bune cu vreo câțiva mari scriitori. Bune în sensul unor aprecieri venite din conștiința mea dezinteresată. Pe lângă ei, am și câțiva contestatari ai valorii acestora, ceva de o ferocitate de feline în vârf de lanț trofic. Sunt greu de influențat. Nu renunț la tebelulul meu ”medeleevian”. Nu cred, când e vorba de literatură, numai în piesele lui Caragiale, în poezia lui Eminescu sau în proza lui Eliade. Lumea literară dintotdeauna a fost una a unei ”concurețe” oribile. Tot felul de neaveniți, poeți, critici, prozatori etc., s-au avut în lectură doar pe ei înșiși. Bietul Macedonski, un poet fabulos, încă plătește în rate faptul că l-a jignit pe Eminescu. Nula la Nula, acum e deasupra un fel de Cărtărescu. Un modern cu ace, brice și carice însușite din frizeria lui Bolintineanu și din tot ce a urmat acestuia. Pastișe de Nobel! Semnalul de azi m-a pus pe gânduri. În literatura română e loc pentru toate geniile și pentru toți amatorii. În istoriile literare e loc doar pentru unii. În viața de zi cu zi, nu e loc pentru nimeni, fiecare cu greierele său. Nu și nu. Vom ajunge la vremea în care cuvintele nu vor mai putea suporta gândurile noastre lipsite de bucuria comunității. Nu ne vom mai citi nici măcar între noi. Literatura e doar o anexă a unui bal mascat, nu trebuie să facem din ea un fel de regat, ceva de regretat o viață lungă, atât cam cât ca să ne ajungă, că viața nu e doar șir de cuvinte, ci și o înșiruire de morminte în  pagini verzi, neliterare, de la cutare la cutare… Orice ar fi, am ”grila” mea. Fără Liviu Ioan Stoicu, Șerban Codrin, Cassian Maria Spiridon, Nicolae Pogonaru, Nicolai Tăicuțu, Ion Roșioru, Victoria Milescu, Roxana Mihaela Boboc, Carmen Tania Grigore, Magda Ursache, Passionaria Stoicescu și alte condeie foarte vizibile, nu văd cum aș putea înțelege ce mi-ar mai putea plăcea. Nu renunț la criteriile mele, pot renunța, dacă nu am încotro, la intoleranța unui mare scriitor care, după cum face și drege, parcă vrea să-și facă harakiri. Mai mult de atât nu pot face. Mă retrag în măduva oaselor mele hârșite, îmi oblojesc rănile și stau pe loc. Nu merg mai departe pentru că ar trebui să combat un fel de religie literară în care am crezut. Literatura nu e făcută de monști, fie ei chiar și sacri. Mă simt ca într-o frizerie patronată de Bolintineanu:  tuns și frezat de un nene colorat. Să mergem dincolo de cuvinte. România nu e o republică a literelor. E doar o pagină pe hartă. Un fel de cărtăresceală la inundații de sezon, cu de toate și rezon…

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo