”Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu” de Ion N. Oprea (XV)

Marin IFRIM

Există pasaje în această carte a domnului Ion N. Oprea, în care, oricât de critic ai vrea să fii, ca om, ca scriitor și cititor, să nu cedezi sentimentalismului. Sunt rânduri în care, ca la o radiografie celestă, în care i se vede în clar sufletul marelui poet: ”A succese și deziluzii, decepții chiar. A avut dureroasa experiență că pe mâna lui a murit Cordelia, fiica prietenului său G. Tutoveanu. Apoi s-a îmbolnăvit și el. Dar cum nu avea decât 33 de ani, totul, în cazul său, i s-a părut doar o încercare. Și-a dus boala în picioare, umblând pe la căpătâiul bolnavilor, iar după cam 40 de zile febra tifosului i-a cedat iar doctorul care refuzase să se retragă dintre pacienții săi pentru o necesară convalescență, și-a intrat în obișnuitul zilelor de trudă”. Ca să nu existe insidioase despre aceste rânduri, vreau precizez că, la vârsta mea nu am nevoie de vreun doctorat, nu scriu aceste rânduri cu intenția de a-mi spori maculatura, nici pentru domnul Ion N. Oprea și pentru nimeni altcineva decât pentru cititorii ”medii”, de nivelul meu lipsit de anvergura elitelor. La început, când am răsfoit cartea, am considerat că trebuie să scriu o cronică cel mult de complezentă. Apoi m-a luat valul. E ca și cum mii de pictori ar picta o icoană, fiecare cu mâna sa dar cu aceleași vopseluri. Așa cum și bisericile sunt ”zugrăvite” de inițiați cu acceptul mai-marilor din ”domeniu”. Mie nu mi-a trebuit nicio aprobare, sunt un ”liber profesionist”, ca orice om care-și câștigă timpul, nu pâinea, stăruind asupra unor ”delicii” spirituale de parcă s-ar hrăni cu vitamine. Îmi dedic foarte mult timp căutând orice s-a scris despre V. Voiculescu. Găsesc pe internet fel de fel de articole, unele cu nuanțe de ”lucrări de doctorat”, altele, în general poeme, plasate pe bloguri personale din care nu poți ”extrage” măcar un sonet, de parcă V. Voiculescu ar fi ”proprietatea” acestora. Abia acum îl pot înțelege mai bine pe nepotul marelui poet, Andrei Voiculescu, care, la un moment dat, a încercat să menajeze/protejeze integritatea muncii unchiului său. Totuși, printre multe astfel de ”confiscări” (a se citi braconaje), am găsit un superb extras din cartea lui Virgil Ierunca”: Românește, Editura Humanitas, București, 2005, pp 40-44. 

Un text care merită Virgil redat în întregime:
 [...Vasile Voiculescu rămâne în literatura română ca un autentic poet religios.]
V. Voiculescu rămâne în literatura română mai ales ca un autentic poet religios. Fapt nu numai important, dar și oarecum nou, deoarece până la el și până la câțiva dintre poeții Gândirii, întâlnim un religios conceptual și nu trăit. Grigore Alexandrescu stă de vorbă cu ”duhul” său, Eminescu e în fața lui Dumnezeu, nu însă și cu frica lui Dumnezeu, Panait Cerna”Nu încetează să mă obsesia mea obsedeze - și ar trebui să fie asumată de toții - cutremurătoarea scenă ce mi-a fost povestită de un martor al ultimilor ani ai poetului: îmbătrânit, bolnav, într-o odaie neîncălzită, în plină iarnă bucureșteană, V. Voiculescu a primit vizita lui Tudor Vianu, venit să-l convingă să accepte ca o parte din poemele sale să fie publicate sub actualul regim. Tudor Vianu voia să înduplece poetul Destinului să renunțe, în sfârșit, la asceza (estetul îi spunea încăpățânare) în care s-a zăvorât ostentativ. V. Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată și i-a spus un ”nu” atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede. [...]
a încearcă retorica substanțială a apropierii, dar atât. [...] 
Pentru poetul V. Voiculescu, credința e o modalitate firească și vie de existență, un dat. Într-o confesiune citită în fața studenților Facultății de Teologie din București și publicată în Gândirea1, el afirmă limpede acest lucru:
”Credincioșia, spune el, e de aceeași natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice și psihice se încorporează aceste structuri spirituale, de credincioșie, și de necredincioșie, nu știu dacă se va cunoaște vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe niște fantezii ale mele, deși le simt sau le presimt foarte reale”. Și mai departe: ”Domnilor, n-am nici un merit să cred, m-am născut așa! Caut în trecutul meu și nu găsesc nici o întâplare care să mă ducă silnic la credință, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferință care să mă întoarcă cum întorci o mănușă, nici un foc alchimic care să mă topească și apoi să mă transmută în alt metal. Dacă am încercat uneori a crede, am făcut-o liniștit, așa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt plea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul fără știrea și voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, și îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aș fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-L prinde dintr-o dată.”
Această prindere dintr-o dată a lui Dumnezeu, dar și acestă conviețuire senină, zi de zi, cu Dumnezeu, e mult înlesnită în limitele ortodoxiei noastre. ”Inimă milosârdică”, ar spune un Sfânt Părinte al Răsăritului, poetul Voiculescu trăiește din plin acel ”pârjol al inimii pentru orice creatură, pentru oameni, păsări, animale, demoni și întreaga făptură”. Iubirea creaturii și a Creatorului prin creatură - există în ortodoxie o adevărată ierarhie a dogorârii - poetul o trăiește total într-un peisaj în care miturile noastre folclorice o întrețin și o întregesc.
Integrarea în spiritul ortodoxiei nu anulează însă orice murmur, dacă nu chiar zbatere în ființa poetului. Zbaterea nu ia totuși niciodată aspectul unei drame. Ocolește problema și tăgada. Opera lui Voiculescu e un fel de armonie suitoare, ea nu arde nici o treaptă, nu se ferește de un adevărat ciclu al sporurilor spirituale. [...] 
Am avut fericirea să citesc - înfiorat - un volum în manuscris al lui V. Voiculescu, operă zămislită în anii de dinaintea închisorii. Perspectiva suitoare de care pomeneam duce în aceste inedite la o încheiere deja vestită. V. Voiculescu se leapădă de ultimele concesii pe care orice poet le face poemului, pentru a-și însuși ritmul însuși al rugăciunii. Un fel de suflu duhovnicesc despoaie poemul de orice ”păcat” estetic, pentru ca totul să se rânduiască întru îngenunchere. Poemul e pulverizat cu adevărat spre a deveni ”o prăpastie de smerenie”, cum ar spune Sfântul Isaac Sirul”. 

Pe Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Andrei Voiculescu și alți intelectuali de marcă ai postului de radio ”Europa Liberă” i-am ascultat, seară de seară, timp de peste două decenii. Am avut încredere în aceste caractere impecabile. Acești intelectuali au făcut parte din viața mea spirituală, de la ei și de la cei de la ”Vocea Americii”, am importat, clandestin, pentru sufletul meu, democrație occidentală. Nu m-am lăsat prostit de cizmarul din Scornicești. Asta e situația. Acum aflu că postul de radio ”Europa Liberă” va fi reînființat. Vor fi destui gângavi care se vor simți deranjați de ”Ieuropa liberă”...Știu ei de ce!

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo