ADEVĂRATE SAU IMAGINATE, DE ÎNTÂMPLAT, S-AU ÎNTÂMPLAT… de Elena DUMITRESCU-NENTWIG (recenzie)











Dumitru ANGHEL

Volumul de proză scurtă „Adevărate sau imaginate, de întâmplat, s-au întâmplat...”, Editura Limes, Cluj, 2017, 204 pagini, adună opt secvenţe epice (povestiri, schiţe şi chiar o nuvelă), cu un titlu convingător, ca să nu existe niciun dubiu asupra surselor de inspiraţie, între realitate şi ficţiune narativă, care completează portofoliul de creaţie literară al scriitoarei Elena Dumitrescu-Nentwig, după un parcurs artistic internaţional în domeniul Marii Muzici; soprană, născută la mal de Dunăre, stabilită în Germania, după căsătoria cu baritonul şi artistul plastic Franz Ferdinand-Nentwig, apoi în Portugalia sau Belgia...
Aşadar, romanele „Naufragiaţii din Brăila”, debut editorial în 2014; şi „Noi, romii şi restul lumii” (cu versiunea în limba germană), în 2015; urmate de o culegere de basme culte şi povestiri, „De răsfoit”, în versiune germană.

Viitoarea soprană se va fi format din adolescenţă în atmosfera elevată a Palatului Lyra, a Şcolii de Muzică a Societăţii Filarmonice Lyra, ca şi la fel de ilustra sa înaintaşă Hariclea Hartulary Darclée, în arealul cultural, muzical mai cu deosebire, al Brăilei, „Mica Vienă”, cum i se spunea cu respect şi admiraţie oraşului-port românesc, şi al „napolitanilor de la Dunăre”, cum erau gratulaţi brăilenii pentru pasiunea lor pentru arta cântului.

Doamna Elena Dumitrescu-Nentwig şi-a desăvârşit cultura muzicală în amfiteatrele Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. Viitoarea prozatoare a avut modele emblematice ale literaturii brăilene: Panait Istrati, Constantin Sandu Aldea, Mihail Sebastian, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Fănuş Neagu şi se alătură cu succes pleiadei de poeţi, prozatori şi dramaturgi brăileni contemporani.

Revenind la cartea „Adevărate sau imaginate, de întâmplat, s-au întâmplat...”, cu o copertă semnată de artistul plastic Franz Ferdinand Nentwig, bariton, in primo tempo, voi semnala povestirea „A fost prima dată când cineva mi s-a adresat cu «Domnişoară»”, uvertura la opera literară a scriitoarei Elena Dumitrescu-Nentwig, cu tonalitatea nostalgică a unei memorialistici, caldă şi învăluitoare: „Sunt amintiri de neuitat, care rămân agăţate undeva într-un cotlon ascuns al memoriei şi asta din diverse motive: pentru că sunt unice, frumoase, unele; altele pentru că sunt unice şi groaznice şi, în sfârşit!, cele din urmă pentru că ne rămân în memorie prin ciudăţenia lor” (pag. 5), asemeni unor arii din Opere de Verdi, Rossini sau Wagner; iar semnalul, atenţionarea au nuanţări patetice: „Săraci devenim numai când nu mai avem amintiri, când i-am uitat pe cei ce ne-au lăsat urme de mare preţ...” (pag. 6).

După ce a aflat încântată că este o... Domnişoară, în cea de-a doua povestire, „Ah!, e un vis să fii femeie”, împletind percepţia corectă a faptelor biografice cu un registru ludic şi uşor parodic, prozatoarea transformă realul în fabulaţie, dintr-o perspectivă multiplă şi ipotetică asupra personajelor şi întâmplărilor, deşi între cele două planuri narative există o vizibilă disproporţie. Trăieşte, încântată şi orgolioasă, visul de a fi femeie, în sens biologic primar, deşi pare surprinzător un tip de misoginism declarat, manifest: „Mi se pare o nenorocire să te naşti şi să constaţi cu durere că eşti bărbat” (pag. 15), dar are grijă să ofere, persiflant şi vesel-parodic, o compensaţie de echilibru: „Aşa ne este nouă dat de la Dumnezeu, să fim din prima zi a existenţei noastre nişte manechine reuşite” (Ibidem).

Rămâne tot intransigentă şi intolerantă cu bărbaţii, are cea mai provocatoare părere... proastă! despre modelul Figaro, chiar cel cu care împarte replici de canto agresiv: „Noi, femeile, fiind pe locul întâi din start!” (pag. 16), ca o virtuală Desdemona, care nu acceptă nici măcar gelozia virilă a unor Otello; şi-i acuză de malpraxis matrimonial, pentru haremul din lumea musulmană sau pentru naivele scuze când... „calcă strâmb”: „o colegă, o prietenă, o amantă sau o metresă” (Ibidem), într-o manieră stilistică surprinzător de alertă, în cascade verbale vivante, ca-ntr-un pizzicato de Paganini.

Deşi parcă s-ar desprinde din universul memorialistic al copilăriei şi adolescenţei brăilene, doamna Elena Dumitrescu-Nentwig rămâne permanent acaparată de evenimente, întâmplări şi situaţii care i-au marcat destinul profesional şi personal. În conecinţă, pentru densitatea faptelor din schiţa „De ce este un milionar, milionar”, toate argumentele scriitoarei sunt poziţionate dintr-un unghi ritualic, transformate în experienţe subiective, cu o tehnică originală a naraţiunii, un mixaj melodios al frazării, ca în ritmul sincopat al muzicii hip-hop!, cu o densitate evoluând spre manierism, după o terapie în plan sentimental, pe o fundamentală emotivă.

„Veneţia, Italia, grevă şi puloverul galben din lână de caşmir”, un text pe care l-a plasat în zona unui reportaj de călătorie, cu structura epică a unor întâmplări cu impact imprevizibil de fapt divers şi banal de toată frumuseţea; expozee luxuriante din locuri, ţări, oraşe din Italia şi Germania, pe unde i-au purtat paşii pe artiştii lirici, soprana Elena Dumitrescu-Nentwig şi baritonul Franz Ferdinand Nentwig, sau prin alte locuri în drumul spre România. Nu lipsesc nici scenele picante, cu întâmplări provocate de o lume pestriţă, inospitalieră şi agresivă, pe care o descrie cu un apetit rabelaisian, venit dintr-un click tonic şi indulgent.

Umorul, o altă particularitate stilistică a prozei doamnei Elena Dumitrescu-Nentwig, are nuanţări de... coloratură spontană, între agresivitatea uşor voalată şi o bonomie aproape de sfătoşenia blândă. Soprana-scriitoare are partitura sa umoristică, pe care o interpretează după un arpegiatto bine temperat, fără gravitatea barocă a „Clavecinului...” şi mai bine temperat al lui I.S. Bach.

Povestirea sau schiţa „Ah, ce mă fac cu nenorocitul ăsta de dinte” are ingredientele unei piese vocale dintr-o Operă bufă, pe un libret imaginat în maniera teatrului absurd din „Cântăreaţa cheală” a celebrului Eugène Ionesco, membru al Academiei Franceze. Cu adevărat o schiţă, specie a genului epic de mică întindere, pentru că scriitoarea abandonează şi persoana I singular, feminin, renunţă şi la zona memorialistică şi se păstrează în aria ficţiunii literare, pentru că pretextul dintelui cariat rămâne doar un lait-motiv agasant, cu fantezie din belşug, literatură în stare pură.

Doamna Elena Dumitrescu-Nentwig este stăpână şi pe arta portretului, componentă epică alături de naraţiune şi dialog, ca mod de expunere. Cu un astfel de portret începe schiţa „Don Quijotte şi Guggenheim”, cu un titlu-semnal din aria personajelor celebre din Marea Literatură: „Sheila, o doamnă frumoasă, de circa optzeci de ani, puţin cam excentrică, dar care pătrunde, prin şarmul fără egal, în inima oaspeţilor” (pag. 93).

Şi din nou o povestire din zona memorialisticii... „despre un pictor cu nume Franz”, cu accente pe blazonul generos al unui băieţel născut într-un oraş din vestul Germaniei, cu o onomastică inconfundabilă, Franz, la care autoarea a adăugat nume celebre de regi emblematici, Franz Iosef, Franz Ferdinand, sau, mai ales, nume de referinţă din lumea muzicii: Franz Liszt, Franz Schubert, „nişte tizi iluştri, încât musai trebuia să iasă ceva din el” (pag. 105).

Doamna Elena Dumitrescu-Nentwig a construit cu mijloace literare itinerarul de succes al unui artist plastic şi muzician-bariton, cu nuanţele unui Impromptü, ca un triumf al Frumosului asupra Cenuşiului din viaţa oamenilor şi victoria Excelenţei asupra Comunului.

Ultima proză scurtă din cartea „Adevărate sau imaginate, de întâmplat, s-au întâmplat”, este cea mai lungă, 86 de pagini, cu consistenţa unei veritabile nuvele, cu întâmplări care se derulează în timp, cu o logică a analizei evenimentelor, mai ales politice, uşor virusate de perioada Comunistă, cu multe personaje, şi reale, şi fictive; cu episoade narative care converg spre un tutti cu variaţiuni şi cu o tematică, departe de aria biografic-intimă. Acţiunea are uneori o dinamică de ralenti, personajele, mai toate, nu numai Petrica şi Nicu, sunt fie „cenuşii”, fie „colorate” strident, iar dialogul, ca mod de expunere, irumpe violent, de cele mai multe ori în defavoarea dinamicii narative şi ponderează acutele de început.

Nuvela „Petrica şi Nicu, ambasadorul din ladă”, care încheie periplul narativ al cărţii scriitoarei Elena Dumitrescu-Nentwig este construită demonstrativ, ca un atac impetuos, ironic şi vesel pe alocuri, asupra unui proletcultism, de care aproape că nu ne mai aducem aminte, deoarece există în tot fluxul epic o anume generozitate, care salvează orice posibilă confuzie.

Cartea întreagă a doamnei Elena Dumitrescu-Nentwig se distinge prin originalitate şi o uşoară undă de... altceva!? Acest altceva rămâne să-l descopere cititorii...

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo