Jazz literar cu pelin şi sare de bucătărie






a.g.secară


Desigur, sarea-n bucate are rolul ei, chiar şi în istoria literaturii. Chiar şi când în ceaşca cu cafea solubilă, zahărul e absent sau este confundat cu sarea, care poate fi de mare sau de Himalaya, sau de Lacu Sărat!

Ana Sofian a încercat să salveze ceva din „poezia din noi”, care dispare, dispare, precum eroii din „Infinity war”, nu de alta, dar pentru o lume mai bună, este nevoie, dacă eşti adept al concepţiei lui Thanos, ca totul să fie înjumătăţit.

Este drept că „jumătatea” poate să fie cea a cozilor „de şopârle plictisite de căldură”, amintite într-un poem ales pentru coperta a IV-a, de găsit la p.19, dar un poem din carte este o lecţie pentru Thanos (înrudit ideatic, desigur, cu Thanatos!): „nu există jumătăți de libertate// așa cum nu există jumătăți de iubire sau de frică/ cu nevinovăția neștiutorului/ acopăr încă o zi ce-și scutură praful/ peste viața mea/ noroc de ploaia căzută azi dimineață/ peste urbea cu jumătăți banale de oameni/ peste jumătăți de suflete care nu se mai pot împărți/ deja e prea mult/ mint încă o dată cu gândul că pot înmulți/ și din lut să fac chipuri întregi/ și suflete rotunde/ pentru zilele în care singurătatea/ e un fel de moarte dulce/ care-ți râde, culmea, cu jumătate de gură” (p.48).

Este un poem, cam de la… jumătatea cărţii, o carte care este şi de meditaţie, şi asupra Libertăţii (omului de a fi Poezie!) de a visa că va fi şi altceva „după”: „pe noi cine ne va mai iubi după?// să fiu frunză pe cărare/ sigur pasul de îndrăgostit/ mă va arunca/ într-o joacă nebună/ pe care toamna le-o lasă la îndemână/ să fiu frunză/ până când dragostea mea se va topi într-o ploaie/ ce-mi știe fiecare suflare/ pe ram viața mea scurtă/ în aer libertatea mea adâncă/ aici – gândul meu că, după.../ uitată voi fi într-un bulgăre mic de pământ/ unde vei sădi caisul/ să înflorească în primăveri/ când voi fi prea departe să-ți vorbesc” (p.10)…

Într-un alt text, de la pagina 21, găsim o definiţie aproximativă a Poeziei, apropo de libertate: „un nou fel de mâncare/ pentru flămânzii/ pierduți în secol cu viteze/ spun simplu/ sunt/ și bara din brațele mele se clatină/ până jos e doar o aruncătură de viață/ o căzătură/ și am ricoșa în imagini cu îngeri/ chiar dacă privirea ne este lovită/ și ochiul doare/ mers pe frânghii/ deasupra înalt peste un gol ce ne soarbe/ și-n avântul de-a merge înainte/ culegem tăceri dezvelite”.

Este un poem, cel de mai sus, intitulat „Mers pe frânghii asezonat cu libertate”, prefaţat de un moto din Iustin Panţa, un fel de maestru spiritual: „Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată”. O sugestie de artă poetică şi, într-adevăr, Ana Sofian, pe numele real Camelia Chirchiboi, alege o anume simplitate, (la pagina 16: „caut simplitatea ca un bărbat femeia iubită”), a bunului simţ liric, care caută mai mereu Îngerul (personal au ba!), măcar cel din „imagini”, precum s-a observat mai sus.

El este de la prima pagină, de la primul poem: „suntem pereți sfărâmați de focuri/ acoperișurile noastre sparte/ niciun copac nu ne mai deschide ușa/ locuim pe afară/ musafiri față de noi înșine/ înstrăinați și singuri/ câteodată batem în ferestrele cerului/ poate vreun înger se îndură să ne primească/ măcar puțin/ atâta cât ne trebuie/ să mai putem îndura necredința” (p.9) şi, poate, până la ultimul poem, dacă e vreun înger sau cineva care interpretează rolul acestuia, până la ultimul text, încărcat, totuşi, de un anume optimism: „e prea multă liniște pe coridoare/ nefiresc/ m-am învățat cu forfota/ ai grijă de sfori/ un naufragiu prin lumea asta/ n-ar face decât să-ți întrerupă viața de artist/ aici oamenii se ocupă de alte treburi/ n-au timp de copaci/ de frunze/ de ploi/ de leagăne/ aici totul vine și pleacă/ atât de repede încât ți se face frică/ de aceea pun somnul la păstrare/ și umblu// cu tine de mână mă simt partizan” (p.89).

Este „ceva jazz, o porţie de noapte şi luna”, este „blestem cu pelin şi sare de bucătărie” (titluri de poeme), dar în condiţiile în care se cântă româneşte prohodul şi europeneşte (Christian Crăciun ne va zice zilele acestea despre o limbă moartă, europeana) requiemul pentru democraţie, „ceai călduț/ tratament pentru vremea pe care o trăim”, p.37) chiar ne trebuie Îngerul acela, chiar şi acela al democraţiei, meditaţia despre care vorbeam fiind şi asupra istoriei, condiţiei umane în general: „ultima nocturnă rătăcită în canal/ un pian răgușit se tratează/ circulă un virus/ unii spun că e periculos/ miroase a neîncredere umedă/ e polei pe culoarele întunecate/ alunecă deținuții, își dau coate/ drumul se îngustează/ se sapă în alb/ moartea unei zăpezi abia începute/ supraviețuitorii urcă/ scara e singurul motiv de evadare// și Dumnezeu stă cu mâna întinsă” (p.87).

Cum spuneam, există, totuşi, un optimism, poveştile vor înflori din nou, p.86, chiar dacă probabil mai sumbre, mai puţin cu happy end, cu feţi frumoşi împăiaţi, p.85, iubirea poate va mai salva ceva, dacă nu va fi doar „un substantiv”, p.84, ori un program pentru androizi şi alte calculatoare superperformante, gata să trimită omenirea în rezervaţii ori grădini zoologice („avem doar memorii externe/ unde stocăm până când ajungem să obosim”, cităm trunchiat, deoarece „numărăm copacii rămaşi în picioare”, p.83), Ana Sofian este încă o supravieţuitoare a basmelor unde finalurile sunt schimbate, din nefericire („piticii se întorc acasă/ şi cad într-un somn adânc”, p.82), dar mai crede în plăsmuire de inorogi, chiar dacă şi aceştia, la o adică, ar putea fi decapitaţi ( „suntem călăii/ ce-şi potrivesc mereu, cu precizie,/ cuvintele”, p.81)…
Este o anume apăsare a fenomenului carceral, care nu se referă numai la istoria propriu-zisă, vezi Treblinka, dar şi la relaţiile mai simple, vorba vine, dintre oameni: „detenţia nu-i decât un motiv/ să te am -/ paznic de comori/ oxigen pentru clipele/ în care fumul depărtării ne sufocă”, p.12. Legăturile pot fi însă surprinzătoare, am fost şi vom fi în lagăre ale căror porţi vor fi mereu deschise de iubire, chiar dacă „uneori izvoarele seacă”, p.13.

Cenuşa din care suntem formaţi, ţărâna, praful, pot fi şi ele solubile, nu-i aşa, dar imperfecţiunea ne este şi ea atât de dragă, atât de umană! Iar toate acestea au tot dreptul să o proclame pe Ana Sofian „regina păcatului neîmplinit”! Chiar şi-n joaca serioasă de-a poezia, unde „cuvintele sunt ciuturi/ niciodată goale”, cu apa vie a lor curăţindu-se „singurătatea/ din zilele în care păsările cerului/ se odihnesc sub creanga unui apus de fapte” (p.17).

Din punctul de vedere al zeului singurătăţii, Ana Sofian este o preoteasă a templului său, care ştie câte ceva despre sacrificii: „să strangulezi o singurătate// e un fel de joacă de-a baba oarba/ n-o vezi oricât ai deschide ochii/ nicio lentilă din lumea asta nu te ajută/ e mai degrabă un eșec/ asumat/ fără mofturi/ fără păreri de rău/ sau dureri/ nu faci decât să bați din palme/ ca să te auzi/ să întinzi brațele/ și-atunci poate măcar un copac/ îți va ieși în cale// crima privind singurătatea – doar o variantă amânată” (p.26) Sau: „suntem actori de mâna a doua/ într-o banală încercare/ de a crede că sufletul ar putea să se-ncalțe/ și să fugă de singurătate// e frig/ doar noi nu mai umblăm desculți” (p.31) Obsesia jocului, a actoriei mai reapare: „în spatele cortinei, actori// ne trezim curajoși/ stăm cu aerul în piept/ cum generalii prezenți la paradă/ cântărim melci/ le furăm din mers/ să nu ne ajungă din urmă vremea/ când vom sta singuri/ așteptând sub înserare/ să ne bată cineva la poartă/ adevărul e că nu știi niciodată cum va fi/ strădania călătorului/ nu se consumă/ el se înfrățește cu drumul/ și crede că veșnicia/ e aici/ în lucrurile simple/ în timp ce moartea e doar o glumă bună/ spusă la colț de stradă, pe undeva...” (p.36)
Condamnată la frumuseţe, la simţirea acesteia, de toamnă şi nu numai, Ana Sofian lasă un auto-portret memorabil: „deţin în gazdă un stol de cocori// sunt primitoare ca o africă/ mut frigul într-o parte/ și întind la picioarele tale nisipul/ să-l strecurăm în joacă/ așa cum copiii îl plimbă dintr-o mână într-alta/ vorbesc în șoaptă/ să nu le stric zborul/ culeg cu privirea/ mă înalț/ alb/ la marginea unei întinderi mișcătoare/ în timp ce toamna/ îmi dă târcoale/ și-mi lasă în cuiburi de lăstuni/ pustiuri” (p.38)…

Respiraţia şi jazzul în stil… ghemuit, p.42, marcă înregistrată Ana Sofian!, şotron liric în care se joacă şi cu Singurătatea, şi cu Dumnezeu, şi cu singurătatea lui Dumnezeu! La urma urmelor, cine îşi mai aduce aminte cine şi cum se câştiga în copilărie la şotron? Parcă ar mai conta, pe lângă Frumuseţea în sine a şotronului: „te întorci/ piatra nimerește în căsuța cu numărul patru/ nu știi cu siguranță dacă mai poți sări/ nu mai e important să câștigi/ la capăt de joc/ te așteaptă același tramvai/ în care visai să-ți strângi stângaci în brațe iubita/ fără să te observe ochii iscoditori ai călătorilor/ doar că acum/ liniile sunt mai subțiri/ norii mai grei/ furtunile mai dese/ plouă în noi cu bunătatea unei toamne/ care-și face siesta” (p.44)

Întorcându-se la un modernism de bună factură, poate nepregătită pentru o revoluţie oricum inutilă, aş spune, ca într-un poem de la pag.57, că Ana Sofian a legat la ochi timpul şi a invitat un apus de soare timpuriu să cânte jazz nu chiar la voia întâmplării, pe mal de suflet, pe pervaz de fereastră de bucătărie primitoare, caldă, mirosind a tot ce vreţi dumneavoastră. În timp, ce timp, poeta răsare, răsare, „femeie de zăpadă pe cenuşa ridicată sub stele”…

Ana Sofian, Imperfect solubil, Ed. PIM, Iaşi, 2018

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo