Nicolai Tăicuțu – ”ploaie cu soare”

Marin IFRIM 

Nu vreau să jignesc populația literară a Buzăului și a Râmnicului Sărat. Știu că ”lumea literară” e plină de orgolii, de închipuiri și de închipuiți, de emancipări aparente. Lecturile mele au un preț, conștiința. Ca atare, nu au decât să se supere și micii diavoli din mine însumi. Când vine vorba de literatură, îmi schimb coordonatele, devin un fel de oaie naivă care păzește haita de lupi. La fapte! Am pe masa mea de lucru, cea mai mică masă posibilă, un suport pentru laptop, ceva pe care nu-mi pot sprijini nici măcar coatele, cartea unui mare poet român – o revelație a ultimului deceniu, Nicolai Tăicuțu. Un volum de lux cu un titlu pe măsură: ” ploaie cu soare” (Editgraph, 2018, 146 pag.). Pentru cei care nu s-au născut ”la țară”, titlul cărții poate duce și la tradiționala formulă ”ploaie cu dinți”. Sincer să fiu, niciodată nu m-am fi așteptat ca acest poet greu de urnit din loc, precum un bizon independent de turmă, să se miște așa de ”rândunicos” în cosmosul scrierii terestre: ”pe valea sărată e iarbă./peste praful de sare zăpadă nu e.//e un frig suportabil./poetul, din naștere desculț, simte/ aspra neadormire a sării//tălpile-i sunt iritate la trecere/prin anotimpul înnoirii semnului de capăt/când peste sare zăpada nu e/să se topească în dragoste/aici, pe valea sărată/între râmnice” (”între râmnice”, p. 64). Un poet în scrisul căruia natura fecundează cuvântul și invers. Nicolai Tăicuțu are un spirit de poet de seismograf, o alcătuire venind dinspre Rimdaud, ceva ce nu poate ”controla” niciun critic literar de duzină: ” în amurg/la umbra troscotului/se scriu poeme haiku” (”la câmpie”). Cred că tocmai am citat cel mai scurt și mai antologic poem referitor la Câmpia Română. Poetul nu se dezminte, își iubește câmpia, iarba, apa de la rădăcinile verdelui, viața în câmpie, datu-l natural. Am lăsat de-o parte prefața cărții și câteva citate referitoare la acest volum demn de lansat la Parisul țăranilor români, gen Brâncuși, nu la ”bucfesturile” ocupate mai mereu de aceeași amatori de glorie deșartă. Prefața cărții e stufoasă, artificioasă. Nu dau numele autorului, mai ales că, din câte am auzit, are probleme de sănătate fizică. Aceasta este a 14-a carte a lui Nicolai Tăicuțu. Las amănuntele tehnice și citez din cei care, în ”buzunarele” volumului, au spus câte ceva în ton cu precizia semantică a poetului: ”Livrescul se îmbină cu realul, inefabilul cu anecdoticul nu cade în ispita pesajului cultural” (Manuela Camelia Sava). Ion Roșioru:”Nicolai Tăicuțu excelează atât în ipostaza de poet reflexiv, cât și-n aceea de poet ludic, grav și profund de fiecare dată”. Cam acesta ar fi Nicolai Tăicuțu, un poet de elită neoficială, o conștiință a locului și a timpului în care a cuprins tot ceea ce merita să devină poezie cu garanție de folosință nelimitată.