Cuvintele au luat-o razna.
Au evadat din metafora
Câmpiei, Se împart în silabe Strivite de dictatura Tăcerii Și aleargă pe țărmul Poemului, Înveșmântate În flori de cireș.
Bărăganul e singuratec. Pe spatele lui, nici un copac! Şi de la un puţ la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici împotriva foamei nu prea e treaba lui să te apere. Dar, dacă cumva eşti înarmat contra acestor două nevoi ale gurii şi dacă
vrei să te afli singur cu Dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ţinutul pe care Creatorul l-a hărăzit Munteniei, pentru ca românul să poată visa în voie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu