Ticker

6/recent/ticker-posts

Degenerare de Cristina ZAHA











Cristina ZAHA

Degenerare

Privi suspicioasă scara tramvaiului și pentru un moment ezită să urce.
- Domnișoară! o atenționă bătrânul Moise. Urcați?
Amelia făcu un pas în spate. Domnul Moise urcase iar ușile tramvaiului se închiseră. Fataprivi stația pustie, apoi ceasul. Avea puțin timp înainte ca întrunirea de la bibliotecă să înceapă. Își scose din buzunarul drept  o țigară tocită. Îi era cald și regretă că își alese o rochie neagră. Căută în celălalt buzunar o brichetă, apoi își aprinse țigara relaxată. Știa că următorul tramvai va întârzia, mereu întârzie. Își contură traseul în minte: două stații până la podul care trece peste râu, una până în centrul vechi și încă două până labibliotecă. Avea noroc, se gândi, că stația de tramvai unde trebuia să coboare era chiar în fața bibliotecii. De acolo, trebuia doar să traverseze.

Urcă în următorul tramvai cu reținere. Un miros fetid o determină să înghită în sec. Amelia observă cum razele de soare conturează praful. Tuși din reflex. Senzația de iritație pe care o avea în gât îi readuse aminte că și cu o zi în urmă își spuse că nu se mai urcă în tramvai. De ce se urcase în tramvai?! Priviinsistent pata umedă de pe scaunul din dreapta și evită să se gândească ce ar putea fi. Auzise de la domnul Moise că în tramvaie mai urcă noaptea oameni ai străzii. Domnul Moise lucrase ca vatman înainte de Revoluție, ceea ce îi dădea o oarecare credibilitate. Majoritatea vecinilor îl credeaucând povestea asemenea întâmplări. Și totuși, Ameliei îi era de neconceput faptul că depoul nu era bine supravegheat. Căută cu privirea un loc liber undeva, mai departe. Îl văzu. Făcu un pas în acea direcție când vatmanul, un domn la șaizeci de ani, deschise ușa cabinei.
- Ce mai fac copiii? i se adresă acesta unei pensionare care tocmai urca.
- Mulțumim la Dumnezeu, sunt bine.Sanda s-a întors din Germania săptămâna trecută.
- Ce bucurie! Ai timp să te joci cu nepoții, continuă euforic vatmanul.
- Da, e bine, oftă pensionara. Dar nu stau mult. Sanda nu iși poate lua concediu mai mult de o lună.
- Ce păcat! Mare păcat treaba asta, se încruntă vatmanul. Tot mai mulți...
- Ah, da! Așa este, se limită pensionara să răspundă, încuviințând cu tristețe afirmația vatmanului.
Amelia urmări conversația exasperată. Simțea cum pulsul i se accelerează, așa că se așeză cu reținere pe un scaun. Dar, ceva o trăgea în jos. Senzația de afundare în stofa gri a scaunului o dezgusta. Se ridică brusc și se sprijini de geamul tramvaiului.
Își verifică ceasul. Tramvaiul  trebuia să pornească de cinci minute.
- Cu sănătatea cum mai stai? continuă relaxat vatmanul.
- Binișor. Câte o răceală, dar trece. Mă ajută „tratamentul natural”, râse femeia.
- Da, și încă ce bine ajută! Își face efectul întotdeauna, spuse snovos vatmanul. Tot Radu se ocupă?
- Dar cine? Lui Matei nu îi place țuica.
- Îi dau un telefon săptămâna aceasta. Am nevoie de doi litri. Vin  musafiri, ce să-i faci?
- Sigur. Cred că mai avem, îi răspunse pensionara, căutând cu privirea un loc unde să se așeze.
„E sem bun!”, se gândi Amelia. „În sfârșit o să plecăm.”
- Ce bine că mai are țuică! Ce bine! încheie vatmanul, intrând în cabină.

Un sunet scurt, înțepător, se auzi deodată din depărtare. Toți cei șapte oameni din tramvai se holbau acum prin sticlă. Cinci puști cu o vuvuzelă alergau în direcția tramvaiului, srigând către vatman să mai aștepte. „Acum, cel puțin, sunt mai mult de șapte oameni în tramvai”, se gândi caustic Amelia. Copiii urcară gfâind, mulțumind politicos vatmanului pentru că i-a așteptat.
- Fiica mea lucrează în Germania, se distinse vocea pensionarei după un timp. Ce pot să zic?  Dacă ea consideră că e mai bine...
Unul dintre puști îi zâmbi discret pensionarei, apoi își căută un alt loc. Amelia o privi cu regret. Cumva o compătimea.
- Și mami e în Germania, se auzi puștiul care se mutase pe un alt scaun. Dar nu mă plâng cum face tanti aia.

Se lăsă liniștea. În căldura după – amiezii de vară, tramvaiul aluneca cu viteză pe șine. Ameliei i se părea că particulele de praf dansează. Aerul care pătrundea printre crăpătura ușilor forma acum un curent. Resturile lăsate de un călător, servețele albe și ambalaj de fast-food, pluteau și se rostogoleau în vagonul aproape gol. Pensionara tuși scurt de câteva ori.
- Nici nu e de mirare! se trezi spunând Amelia. E atât de mult praf aici!

Nimeni nu reacționă la vorbele ei. Fiecare călător era ocupat cu propria persoană. Puștiise înghionteau și râdeau. Pensionara privea concentrată pe geam, dar Amelia era sigură că se gândește la familia ei. Alte două doamne vorbeau despre unde are cabinet un anumit veterinar. Observând toate acestea, Amelia își aminti că unul dintre criticii literari pe care îi întâlnise la bibliotecă spunea că este banal să descri un drum cu tramvaiul, cu autobuzulsau ce mijloc de transport ar fi. „ Oare chiar e banal?” se întrebă Amelia. „ Oare nu are relevanță pentru viața cotidiană? Oare tramvaiul nu ar putea fi o lume în miniatură? Poziția în care stai în tramvai nu poate fi transpusă în realitate? Sunt scaune amplasate cu fața la direcția de mers, altele cu spatele. Există vreun motiv pentru care sunt persoanecărora li se face rău dacă călătoresc cu spatele la direcția de mers? Nu este asemenea și în viață? Trebuie să fii cu fața la direcția de mers! Asta este clar! Dar sunt unele persoane care pot călători oricum. Sunt când în trecut, când în viitor. Niciodată în prezent. Mai sunt acele persoane care se așează pe o banchetă comună, sau pe un scaun individual, parcă așteptând în rând. Alte persoane  nu se așează niciodată. Și până ajung la stația la care trebuie să coboare, obosesc. Sunt persoane care se așează pe un scaun mai înalt sau pe unul mai jos. Noile tramvaie care s-au pus în funcțiune au astfel de scaune. Ce bine conturează societatea proiectantul acelor tramvaie!” se gândi Amelia. „ Apoi mai sunt acei călători ca ea. Da, acei călători care se sprijină de geam și care strâng puternic bara atunci când călătoria întâmpină turbulențe.” Dar parcă bara de care se ținea Amelia era prea lipicioasă. Trebuia să îi dea drumul. Tramvaiul trecu pe lângă o biserică, iar Amelia își făcu din reflex cruce. Pensionara se uită insistent la ea.  Amelia sesiză, așa că se uită pe geam la turnul bisericii, și înapoi la pensionară.  Îi zâmbi, dar pensionara adoptă o atitudine indiferentă. Ameila se gândi că era de altă religie și o ignoră. Era prea surprinsă de faptul că știe stațiile fără a mai privi pe geam. Cercetă scurt vagonul. Nu era aglomerat, dar strâmbă din nas. Ceva o întrista. Era singura care stătea sprijinită de geam, cu spatele la direcția de mers. Slăbise brusc încleștarea mâinii și dădu drumul la bară. Căută în geantă un șervețel umed. Își șterse ambele mâini și îl aruncă în locul special amenajat pentru deșeuri. Își însuși un loc lângă geam, iar geanta o așeză lângă ea. „Dacă va mai urca cineva, o voi ridica. Mai sunt câteva stații până la bibliotecă...”.

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii