RADU PĂRPĂUȚĂ
Scriitorul despre care vreau să vă vorbesc se revendică de la reportaj. Fără să denigrez meseria de reporter, dimpotrivă, mult apreciind-o, mai ales că astăzi reportajul este, vai! pe cale de dispariţie în presa noastră scrisă, vreau să spun că omul nostru din Brăila, de care va fi vorba mai la vale, este mai mult decît atît.
El este menit să fie povestitor al lumii pe care i-a fost dat să o cunoască, pe care o evocă adesea cu umor şi nostalgie, mai puţin sagace, în fine, un povestaş care se simte dator de a nu lăsa uitarea să se aştearnă peste cele vechi. De aceea, una dintre calităţile şi, de fapt, dintre mizele textelor sale este calitatea de martor.
Cum se manifestă această calitate de martor la povestaşul Vergil Matei, căci despre el este vorba? Accentuez mai întîi că este vorba de Vergil, nu de Virgil, cum replică cu umor chiar autorul nostru, „apăsînd pe e-ul meu ca pe un buton de sonerie”, căci numai umoriştii adevăraţi sînt şi autoironici, e una din mărcile prin care-i putem recunoaşte. Martorul-povestaş se confundă cu oamenii de care scrie, cu bune şi rele, nu are pretenţie să-i idealizeze sau, Doamne fereşte, să-i denigreze. Judecăţile de viaţă ale naratorului, atîtea cîte sînt, nu se ridică la cine ştie ce concepţii alambicate filosofice. Povestitorul îţi dă impresia că îl poţi oricînd întîlni pe stradă, pe şantiere, în satul natal sau al lui Fănuş, marele brăilean. Şi povestitorul Vergil Matei are ce povesti, căci omul Vergil Matei a văzut multe la viaţa lui, are o biografie de scriitor american: a fost electrician la Porţile de Fier şi pe reţeaua de „înaltă” ce lega Bucureştii de Dobrogea, a fost ziarist încă din vremea ceauşistă la mai mai multe publicaţii, prilej cu care „a făcut teren” în multe locuri din ţară, etc.
Micile sale povestiri sunt multe umoristice, alte au nostalgii rurale şi pun pe gânduri, altele sunt triste, altele sînt emblematice pentru o anumită lume - cea a României ceauşiste. Tonul abodării subiectului povestirii este diferit de la caz la caz, dar prevalează calmul, bunul simţ şi sobrietatea. Însă sub acestea se simte meşteşugul scriitorului adevărat, care ştie să ne transmită palpitul vieţii. Iată un exemplu luat aproape la întîmplare din bucata Eroii nu au vîrstă… : „Bunicul meu, şi cîţi alţii ca el de pe uliţele Mărtineştiului nostru, şi-a dezlegat de la plug iapa, Cortina, plecînd la război de parcă s-ar fi dus la tîrg la Plaineşti să vîndă o baniţă de porumb (…) S-au întors acasă împreună, aşa cum au plecat. Chiar de a doua zi, cu noaptea-n cap s-au apucat de arat, pe fîştoaca de la Orăşanu. Vremea îi mîna de la spate. Dar multora ca el le-au rămas oasele albinde prin cine ştie ce coclauri străine fără măcar o cruce strîmbă la căpătîi”.
Vergil Matei are talentul de povestitor, har pe care îl deţin nu mulţi, de a divaga de la una la alta, de a bate cîmpii cu voioşie fără să te plictisească niciodată, ca în povestioara Caisele lui Moş Florea. Întîmplarea este una din acelea ale copilăriei pe care le avem fiecare în sufletul nostru etern al copilăriei, autorul nu face decît să ni-l deschidă. Se poate face trimitere la vestitul episod al lui Creangă „la furat cireşe”. Finalul surprinzător însă este cu totul altul. Povestitorul nostru poate scoate literatură şi dintr-un anodin interviu cu Iurie Roşca. Văzîndu-şi toate întrebările compromise, fiindcă liderul basarabean, răspunsese într-un fel sau altul la ele, intervievatorul îl întreabă în final: „Domnule Roşca, de unde v-aţi cumpărat pălăria asta de fetru, căci, pe cuvînt, vă şade tare bine, m-ar interesa şi pe mine aşa ceva…”
Şi, pentru că tot am pomenit de Creangă şi de modele, trebuie spus că Vergil Matei se simte apropiat de genii locorum, Panait şi Fănuş. În unele bucăţi pare un fel de Nasreddin Hodja, umblînd pe uliţele Stambului şi povestind la cine are chef să-l asculte. Micul cap de operă este aici „Peşte” pe malul Bosforului (am senzaţia că bucata face parte dintr-o lucrare mai întinsă). Avem de toate aici: observaţii sociale adînci, de care un sociolog ar putea să profite, umor pişicher, dulceaţă ca de baclava a limbajului. Şi peste toate, cum am spus, tonul neutru, care parcă îţi spune: „eu vă povestesc, nu judec”. De aceea toate cele povestite, fie şi „neconvenabile” unora şi altora, se învăluie în lucoarea dulce-amară a înţelegerii umane.
În lumea asta care rîde tot mai puţin, care parcă a uitat să rîdă şi să povestească liber, dezgrădit de preconcepţii, este mare lucru un povestitor de talia Domnului Vergil Matei. Rîsul adevărat (nu bufon şi înregistrat ca la emisiunile tv) şi libertatea de spirit ale Domniei sale, în contrast cu lugubra prezenţă a serioşilor şi corecţilor, devin un refuz manifest şi asurzitor (cu tot cu e-ul apăsat demn) al alinierii conformiste din ziua de azi. Bine că mai avem povestaşi de genul Domnului Matei!
* Ne referim aici la volumul Întîmplări de peste zi (Editura Lucas, Brăila, 2018). Aceleaşi calităţi dovedeşte însă şi cartea autobiografică, mai pregnant umoristică, Dincolo de patul armei, apărută la aceeşi editură.
Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist
publicat în Ziarul de Iași
https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/intimplari-impotriva-alinierii-de-peste-zi--212702.html?fbclid=IwAR2D-uNH5J1wyBuuhQ9cOxrtrA0KfoYIZNgYbpANJSTRFzjguLw83o-tmCU
Postări
0 Comentarii