Ticker

6/recent/ticker-posts

Expresionismul arghezian în ,,Cimitirul Buna-Vestire” de George APOSTOIU













George APOSTOIU

Expresionismul  arghezian în ,,Cimitirul Buna-Vestire”

Exersat în Europa de Nord cu multă insistenţă şi obsesie, expresionismul se instalează mai viguros în această parte a continentului după 1900. În plin suprarealism frontierele dintre preferinţele conceptuale sunt trecute cu uşurinţă. Un adevăr verificabil este acela că noutatea estetică se va manifesta cu mai multă vigoare în artele plastice, mai ales în gravură. Este posibil să nu fie vorba de o vanitate a belgienilor care socotesc că botezul curentului ar fi legat de inovaţiile în artă plastică ale unui Albert Servaes şi apoi ale lui Constant Permeke. Ce vrea să fie expresionismul? Iniţial definirea este confuză, cu trimiteri la fantezii lirice: să trăieşti existenţa ca o mare viziune; să apropii omul de sentiment; să străbaţi drumul spre punctul nodal şi să revii la originea lucrurilor; să creezi o nouă viziune despre lume; în totul, să cauţi umanul şi divinul; să pui fiecare lucru, fiecare fapt, fiecare emoţie în raport cu eternitatea. Am rezumat consideraţiile teoretice ale flamandului Emile Langui emise într-o prefaţă la un excelent volum (ceva mai vechi, din 1970) intitulat ,,L’Expressionnisme  en Belgique”. Ele pot servi la o lectură nouă a ciudatului ,,Cimitirul Buna-Vestire”, ,,roman” cum a fost botezat iniţial de Arghezi şi apărut în 1936.
Un intelectual este folosit cu cinism pentru urcarea treptelor politice sau academice de către cei care îi cunosc valoarea. Scrie teze de doctorat, alcătuieşte discursuri ce vor fi citite în Parlament sau în ocazii publice de tot felul de veleitari. Sărmanul, munceşte cu gândul că va exista o răsplată, că va veni momentul să fie şi el ajutat nu cu bani, ci cu intervenţii prin care să îi fie recunoscute drepturile câştigate onest şi cu trudă. Aşteptau, el şi familia, ieşirea meritată din umilinţă. Beneficiarii muncii lui vor continua să-l trateze drept un  servitor umil, condamnat să trăiască în obscuritate. Când le cere intervenţia, ca să scape de el, îl vor ajuta să devină...intendent de cimitir. Şocul este imens pentru familie (evident şi pentru cititor), dar înţeleptul anonim se resemnează.
Soluţia lui Arghezi urmăreşte să lovească cât mai stupid. Existenţa, cum spunea Emile Langui, va fi trăită de Gulică, eroul romanului, printr-o ,,apropiere de sentiment”. El intuise rezolvarea ,,protectorilor” cunoscând-le prea bine caracterele venale. De aceea, acceptă să fie intendentul morţilor spre disperarea soţiei. O calmează impasibil când se instalează în casa din cimitir, iar noua condiţie i se pare ,,ca un preludiu de Rai”: ,,- Electricitatea merge perfect, adăogai. E de mirare, într-o instituţie publică să nu fie instalaţiile defecte”. Diferenţa dintre aşteptări îndreptăţite şi condiţia în care intră personajul este anulată prin ignorarea superioară a nereuşitei. Se ,,apropiase de sentiment” în acel fel straniu, atât de arghezian. Pentru el ,,conteau” de-acum funcţionarea instituţiilor publice! Nu viaţa alături de morţii din cimitir trăită cu şi în disperarea familiei. Vom înţelege sensul parabolei când scriitorul ne va oferi o mică cheie: soţia intendentului va da viaţă unui copil chiar în cimitir! Intrarea în noua condiţie, de viu printre morţi, este oarbă, universul mic capătă importanţă stupidă: ,,Acum, descoperirea câtorva urme totuş(i) de civilizaţie exterioară, nu este perfect concludentă şi rămâne de studiat în detalii, confruntându-le de aproape cu epoca”.
Intendentul de cimitir intră într-un fel de intimitate cu moartea, se adaptează şi  acceptă să-şi poarte crucea vieţii printre morţi. Din cimitir el continuă să privească chiar cu un plus de sarcasm pe cei care i-au trecut prin viaţă şi l-au umilit. Micimea omenească o cunoaşte şi, cum ştie că nu are leac, o constată rece şi dispreţuitor. Constrângerile vin treptat dar nu-l schimbă: ,,Făcându-mi socoteală că nu plăteşte ministrul, a cărui zgârcenie economiseşte şi apa florilor primite cadou, am renunţat la unicul fel de mâncare al căsniciei şi m-am hotărât să rezist exploziei oratorice a partizanilor nuanţei, urdinării verbale, găinaţului intelectual şi exalării vehemente a principiilor, balansate cu o masă bună”. A exala (sic!) înseamnă emanarea de mirosuri. Dacă mai este vorba şi de principii vehemente atunci ne facem o idee de ,,atmosfera” rezultată. Cărturarului cu speranţe îndreptăţite de a deveni universitar, ajuns  intendent de cimitir, i se iveşte astfel recompensa. Ea este dată de puterea de a dispreţui. Dispreţul este suveran şi se consumă în formol lingvistic. Drumul spre ,,punctul nodal” şi revenirea la originea lucrurilor se face nu prin abandonarea, ci prin  adâncirea viziunii vechi. Despre cineva scrie necruţător, exersând tehnica naturalistă greu de suportat până şi la citit: ,,Individ foarte bogat, din capitală. Profesiune: treizeci şi două de moşii, patru amante, cincizeci de cosmetice şi şaptezeci de ani. Masaj, pictură şi grimă. Noaptea se chinuieşte mascat într-un pansament de felii de carne vie cu sânge, ca să-şi întreţie o rumeneală între ochii bătrâni şi colţul gurii cu elasticul înmuiat”. O parodie de viaţă ce stăruia încă în acel individ cerea, trivial, evident, un tribut. El ,,plătea la poarta casei un albanez, şi, în câteva imobile, cumpărase pentru satisfacţiile hoitului său elegant, cravaşat cu cantaridă, o seamă de profesioniste”. Intendentul este răzbunat pentru ingratitudinea cu care a fost tratat de cei care se căţăraseră spre putere pe umerii lui. Morţi, aceştia devin insipizi şi flasci. Înviat, ministrul, căruia altă dată îi scrisese discursuri, se înfăţişează spăşit şi vinovat în faţa lui. ,,Fostul” îşi aduce aminte cum aşteptase moartea predecesorului să-i ia locul ,,încredinţat că  reprezintă şi că a născocit, după moartea şefului temut, o nuanţă, ca un ucenic de frizer, ieşit de la stăpân, o pomadă văzută la patron, cu grăsime, culoare şi vanilină”. Acum intendentul exultă, lămurit că cinismul grosier şi fariseismul nu-i făcuseră, cum credeau în zbaterile lor pentru putere, nemuritori ,,dacă mor cu un grad mai mare şi cu o decoraţie mai mult...”. Trişori şi mincinoşi, o dată înviaţi, ,,foştii” resimt apăsarea păcatului. Reflecţia intendentului:  ,,Nefericirea oamenilor vine de la uşurinţa cu care se lasă păcăliţi, complicată cu orgoliul că pot şi ei păcăli pe alţii. Cu cât e mai absurdă minciuna, cu atât prestigiul ei sporeşte. O sumedenie de păpuşi de cârpă şi paie ţin lumea înlănţuită de câlţii şi tărâţele lor”. Până aici, ,,Cimitirul Buna-Vestire” ar putea fi un reportaj-pamflet. Coca expresionismului începe să dospească odată cu tabloul ieşirii morţilor din cimitire şi cu invazia lor în oraş. ,,Învierea” la Arghezi îşi pierde deliberat din spectaculozitate. Într-un spaţiu obişnuit, într-o lume normală, morţii învie fără nici o prevestire şi se risipesc peste tot. Învierea lor nu are nimic din cunoştinţele omului obişnuit  despre viaţa de dincolo şi cea care va veni după Judecata de apoi. Ei apar pe nesimţite în oraş şi, recunoscuţi, provoacă stupoare şi frică. Primii descoperiţi sunt aduşi pentru verificare cu registrele cimitirului şi identificare. Învierea lor nu este considerată o minune, ci o fraudă. Halucinant! Lumea este contrariată pentru că, prin comportamentul lor, reînviaţii nu se deosebesc cu nimic de cei ce n-au murit încă. Aparent numai, pentru că altfel se va constata că nu mai pot muri nici măcar de glonţ. În final descoperim că dintre  morţi ,,au fost arestaţi următorii pentru port de nume ilicit: Mihail Kogălniceanu, C.A.Rosetti, Veniamin Kostaki şi aşa-numitul Alexandru cel Bun. Au mai fost prinşi, într-alte provincii, un Dimitrie Cantemir, un Tudor zis din Vladimiri, şi alţii, iar jandarmii mai sunt pe urmele, fugărite prin pădurile Snagovului, Ardealului şi ale Bucovinei, ale câtorva şefi de bandă, porecliţi Ţepeş, Mihai şi Ştefan”. Cel mai tulburător pentru procurori se va dovedi un Mihai, acuzatul Numărul Unu, care pretinde că este Eminescu:
,,- Ce fel de Eminescu eşti? întreabă preşedintele, documentar.
- Mihai.
- N-am întrebat asta. Ce fel de Mihai Eminescu? A mai fost unul acum cincizeci de ani.
 - Acelaşi, răspunse acuzatul Numărul Unu.
- Celălalt a murit.
- Şi pe urmă a înviat şi s-a ivit din nou.
- Cum a înviat şi cum s-a ivit? Ce vrei să spui dumneata? O singură înviere se cunoaşte: a lui Iisus.
- El a fost cel dintâi care a înviat. Acum sunt mai mulţi. Dar şi Iisus a înviat de mai multe ori, răstignit de mai multe ori”. Suntem în plină parabolă, evident, dar cheia se clarifică treptat: dreptul la nemurire îl dă Creaţia. Odată cu cei care au creat ,,beneficiază” de înviere şi alţii, creaţii. Tabloul este inversul celui al Apocalipsei. Un omuleţ apare într-un târziu în  faţa anchetatorului şi pretinde că a înviat dar nu-i vine nici lui a crede. Anchetatorul, după atâta tevatură, era deja lămurit de venirea Învierii şi-i spune omuleţului că nu se înşeală, că a înviat. Convins că anchetarea morţilor înviaţi, pe care o condusese, scosese un nou adevăr la lumină, îl sfătuieşte: ,,- Du-te în mulţime şi mergi cu ea înainte...”. Expresionism viguros. În volum, vom asista la marile evenimente din viaţa obişnuită: naşterea, căsătoria, moartea. Detaliile intră în frescă atât cât să îngroaşe tabloul. Putem depista un anumit schematism. Există un evident gust al scriitorului pentru anecdotică. Siluetele din cimitir apoi morţii din oraş nu au trăiri, ci produc emoţii, stupoare. De fapt stări de groază. Se crede că se va intra în logica ciclului invers, moartea spre viaţă. Dar nu mai este posibil. Esenţialul, naşterea adică, nu este reproductibilă, este unică. Este altceva decât Învierea. Desigur, la Arghezi vom regăsi neaoşismul cu energia lui particulară, atât de specifică opera scriitorului. Dar esenţialul este altundeva. Ca la toţi marii reprezentanţi ai acestui curent, expresionismul lui este asigurat de puterea uriaşă a imaginii obţinută prin dilatarea forţei.  Cred că numai handicapul de limbă a făcut ca opera lui Arghezi să nu aibă circulaţia şi faima celei a unui Maeterlinck, de exemplu, oricât de mari ar fi diferenţele în scopurile tematice alese.  Diferenţa o dă unghiul de abordare a motivului religios, dar acesta ar fi trebuit să  fi stârnit şi mai mult interesul. Diferitul şi la unul şi la celălalt  faţă de academic este obţinut prin subversiune şi prin rabat la acel totul prin raţiune. Totul este sacrificat excesiv ironic şi persiflant la Arghezi, îngroşat şi caricaturizat. Şi, totuşi, artistic vorbind, personajele lui sunt din galeria expresioniştilor flamanzi. Imaginile care îmi stăruie în minte recitindu-l acum pe Arghezi din ,,Cimitirul Buna-Vestire”, chiar şi din ,,Tablete din Ţara de Kuty”, sunt apropiate celor din tablourile lui James Ensor ,,Intriga” (1890), ,,Măştile singuratice” (1892) şi, mai ales, ,,Intrarea lui Christos în Bruxelles” (1888). Christos în Bruxelles, ne întrebăm contrariaţi văzând tabloul. Da, este posibil prin schimbarea viziunii. Expresionismul în aceea etapă însemna  mister şi tulburare a sufletului, predilecţie pentru forţele revoltate împotriva ordinii. Pasiunile umane nu au intermediar, devin capricioase, adică fără logică, dar puternice. Intensitatea este trăită cu maximum de inflexibilitate. Arghezi este plin de maliţie, desface un univers, mic sau mare, uman sau social, politic sau moral, şi-l reface după bunul plac. Estetica lui Arghezi atrage distorsionarea şi îngroşarea expresiei realului. Suprarealist şi expresionist în acelaşi timp, scriitorul recurge la fantezie şi sarcasm în tratarea vieţii şi morţii. Tabloul este unul al mascaradei (în sensul de teatru de măşti) groteşti. Măştile lui Ensor! Morţii ies din morminte noaptea şi se plimbă prin cimitir şi prin oraş fără un interes, apatici până şi la stabilirea identităţii lor. Macabrul se instaurează în viaţa obişnuită şi o modifică pe nesimţite şi complet. Oraşul trăieşte de-a-ndoaselea, bolnavii nu mai merg la medici, nebunii ies din ospicii în deplină sănătate intelectuală, nu mai naşte nimeni, nu mai moare nimeni. Între morţi şi vii nu mai există diferenţe. Când deosebirea este, totuşi, descoperită, intervine spaima şi teama. Re-acomodarea cu ,, morţii vii” presupune recunoaşterea. Eminescu, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Mihail Kogălniceanu descumpănesc reînviaţi. În final, cei chemaţi să ancheteze şi să pedepsească morţii care pretind că au înviat vor accepta ruşinaţi că sunt comuni şi învinşi. Învierea devine o ,,realitate”. În faţa avalanşei probelor de înviere, tribunalul improvizat pentru judecarea morţilor se vede inutil şi constrâns să recunoască:
,,- Au înviat morţii! domnule acuzator, zise prezidentul, nu vezi?
- Adevărat? zise acuzatorul.
- Adevărat. Au înviat.....
-Adevărat! Adevărat! Adevărat! Strigă cu bucurie clocotul lumii...Acuzatorul simţi în el tresărire de cremene scânteiată, şi, sculându-se din jeţ, începu să cânte şi el cu corurile ce-l cuprinseră la mijloc: Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte. Şi se pierdu în slava lor”.
Arghezi transformă în întregime preceptul dogmatic al Învierii de la care porneşte, îl ia ca pretext, şi creează o pagină memorabile de expresionism în literatura română. Nu suntem în faţa unui text religios, evident; aici este diferenţa între el şi Maeterlinck. Scriitorul român rămâne cel pe care îl descoperea Pompiliu Constantinescu  în ,,Flori de mucigai”, şi anume poetul ,,închis între zidurile scunde ale unei umanităţi în care sentimentele aproape au murit”.  Cred că şi observaţia lui Dumitru Micu, făcută prin 1968, rămâne încă valabilă la o lectură ,,nouă” a lui Arghezi: ,,Un procedeu frecvent în ,,Cimitirul Buna-Vestire şi în alte scrieri e convertirea trivialului în instrument expresiv”.

apărut în revista Cultura, Nr. 16 aprilie, 2010, preluat din volumul Eram studenţii care…” de George Apostoiu și Dumitru Anghel 


Trimiteți un comentariu

0 Comentarii