Gânduri în derivă de Valeriu Ion Găgiulescu. Cronică de Dumitru Anghel

Dumitru ANGHEL 

Volumul de proză scurtă „Gânduri în derivă”, Editura InfoEst, Siliştea, Brăila, 2018, 112 pagini, semnat de Valeriu Ion Găgiulescu, cu un titlu incitant, provocator şi cu o doză de metaforită pe măsura antecedentelor vocaţionale de o mereu altă tematică şi pe un alt gen literar, epic şi liric, nu-mi modifică perceperea ideală a personalităţii scriitorului teleormănean, dar nici nu mă convinge că şi-ar fi schimbat opţiunile imprevizibile ale prestaţiilor sale de creator de literatură.

Valeriu Ion Găgiulescu este prozator şi poet, dar parcă n-are astâmpăr şi tot încearcă mereu altceva, după debutul editorial cu orgoliosul „...Ca floarea câmpului”, Editura Tipoalex, Alexandria, 2006, insinuându-se perseverent, obsedant şi convingător pe un lait-motiv epic de coloratură nostalgică. Deşi par ostentativ aşezate pe fundalul unei Istorii tulburi şi nefericite, marcată de ultimul Mare Război, de experienţa comunismului şi a ideologiei sale nefaste, traiectoriile individuale ale personajelor romanului „...Ca floarea câmpului” stau sub semnul unui destin implacabil, al necesităţii şi întâmplării din filosofia materialistă a lui Karl Marx. Soarta personajelor este parcă dictată de puteri oculte, dirijată de zeităţi malefice, ca în ţesătura scenică a dramaturgiei greceşti clasice, marcată de evoluţii fără ieşire.

Eroii romanului sfârşesc tragic, pentru păcate de care nu se fac vinovaţi decât în măsura în care întâmplarea absolut nefericită produce consecinţe fără rezolvare dintr-o etică şi morală aflate la graniţa dintre norme ritual-religioase şi legi juridice, între coduri divine şi coduri de procedură penală.

Valeriu Ion Găgiulescu este jurist, este prozator dar este şi poet, aşa cum o dovedeşte volumul de versuri „Potcovarul lui Pegas”, Editura Opinia, Brăila, 2008, cu o poezie în „dulcele” stil clasic, consacrat, cu reguli ale prozodiei ca de început de EV liric, un fel de retroneoanacreontic, sfidând nonşalant tot ceea ce se scrie astăzi, mai ales în formă decât în expresie semantică şi nici nu se consideră demodat. Poezia sa bravează prin încercarea de a rămâne poem, odă, pastel, imn, gazel sau elegie, şi nici nu se străduieşte să salveze aparenţele unei nealinieri la curente, direcţii, modele..., chiar dacă, în clipele sale de reverie şi intimitate lirică, se gândeşte că NOUL din orice domeniu s-a impus, a învins, a convins până la urmă.

Romanul „Amurg”, Editura InfoEst, Siliştea, Brăila, 2017, vine cu noutăţi compoziţionale, deoarece faptele personajelor, ca şi ecoul lor în conştiinţa autorului se recompun justiţiar cu accente de... cod penal al unei culpabilităţi în derivă, tocmai pentru că Istoria este incapabilă să le anuleze stigmatul unei minime clauze de non-vinovăţie. Explicaţia unui astfel de discurs narativ s-ar afla în faptul că prozatorul V.I. Găgiulescu este un jurist (cu state vechi de serviciu la Judecătoria teleormăneană şi cu prestaţii notorii la Baroul de avocaţi din Tr. Măgurele), care a schimbat roba literei de Lege din Codul de procedură penală cu fracul de ceremonie al Limbii Române artistice şi literare şi şi-a construit personajele romanului „Amurg” după tipul şi arta Oratoriei, care s-ar pleda vinovat în acuze şi insinuări probatorii ale unei Istorii cu ideologii contrafăcute.

Scriitorul-jurist sau juristul-scriitor îşi îmbracă epicul după coduri ale Legii metaforei, iar personajele sale, mai ales cei trei grobieni povestitori de întâmplări, cu o biografie aflată sub semnul maleficului se găsesc permanent sub incidenţa complexului nevinovăţiei protejate până la decizia incriminatorie cu martori şi sub prestare de jurământ! De fapt, întreaga structură a romanului „Amurg” este o copie legalizată a unei pledoarii susţinută la Bară de scriitorul-avocat al apărării, care nu acceptă decât expertiza unei realităţi imperturbabile după un cod penal moral, intransigent şi fără drept de... recurs. Până la urmă, în cele două romane, V.I. Găgiulescu acuză vehement ISTORIA şi-şi graţiază generos personajele, pe care le consideră victime, chiar când poartă stigmatul de torţionari.

Am apelat la acest periplu de proză şi poezie, pentru a releva personalitatea... „incomodă”, dar cu totul originală a domnului Valeriu Ion Găgiulescu, şi a semnala, din nou, cu aceeaşi derutantă uimire, noua „ieşire la rampă” a literaturii de impact cu volumul „Gânduri în derivă”, în care sunt adunate treisprezece... poveşti, povestioare, şotii, eseuri, pamflete, satire, memorii, gâlceve, spaime şi „mârâieli” sau nu ştiu cum să le mai numesc!?, izvorâte dintr-o încrâncenată ceartă cu lumea, cu toată lumea din jurul său.

Cele mai multe gânduri în derivă vin cu certitudine din sufletul său răvăşit de atâtea dilematice pretexte din zona răzvrătirii, în tonalitatea şi ritmul agresiv al celebrului „Dans al săbiilor” din baletul „Gayaneh”, de Aram Haciaturian. Există în proza lui Valeriu Ion Găgiulescu o elegantă atitudine de scriitor-manifest, cu o încrâncenată apetenţă pentru un altceva din zona de o intimitate agresivă, protestatară, pe care şi-o asumă nonşalant şi fără senzaţia culpabilităţii.

Primul dintre cele 13 eseuri deschide „cutia Pandorei” pentru vocaţia literară a autorului şi-i justifică parcursul de creaţie, cu note de biografie lămuritoare şi de un sentimentalism uşor desuet dar de-o sinceritate emoţionantă.

Pretextul lansării primei sale cărţi, romanul „Amurg”, dincolo de festivismul firesc, i-a deschis sufletul prozatorului V.I. Găgiulescu în limitele unei teribile surprize din orizontul celebrului personaj al scriitorului francez Moliere care... „nu ştia că face proză!?”

În cel de-al doilea text, scriitorul este „pus pe gâlceavă” nu neapărat din perspectiva unei agresivităţi oarecare, banală sau cârcotaşă, ci provocată de o anume sensibilitate nuanţată intim din împotriviri fără motivaţii alarmante sau „explodează” împotriva propriei incapacităţi de a-şi stăpâni reacţiile sufletului său încercat de multe, foarte multe „alergii” intime.

V.I. Găgiulescu este un nostalgic fără leac, de-o sensibilitate pe care n-o poate stăpâni; sufletul său, angoasat, este permanent în derivă, iar gândurile sale mereu „o iau razna”, nestăpânite şi în „alertă de gradul zero”. Într-un crochiu memorialistic are opinii pertinente „Despre muzică”, foarte fireşti, pentru că este fiul unei soprane de la Opera din Chişinău, de unde a moştenit gena unei astfel de înclinaţii artistice. Are opinii pertinente despre fenomenul manele, pe care-l explică doct, cu trimiteri la Dicţionarul Candrea-Adamescu (1930) şi-i explică cu umor derapajul semantic în melodiile româneşti contemporane.

Un întins eseu cu accent pe calitatea umană a sincerităţii, cu multiplele sale valenţe stilistice, face trimiteri dintre cele mai năstruşnice, de la Cain ţi Abel, din Cartea Sfântă, şi până la exemple din toate mediile sociale, ori pe comportamentele cele mai concludente: „de când încep copiii să mintă!”

Domnul Valeriu Ion Găgiulescu este un eseist imprevizibil şi „atacă” în „presto cantabile” orice temă, ca, de pildă, în satira epică de doar câteva pagini, miracolul zarului norocos 6-6 al jucătorilor împătimiţi de table; are o fascinantă dezlegare a miracolului hazardului în viaţa oamenilor şi încheie cu un poem, şugubăţ i-aş zice, „Dublele vârstei” (pag. 70).

Lait-motivul tematic obsedant al volumului „Gânduri în derivă” rămâne cantonat în perimetrul emoţional al meditaţiei şi al atitudinii civice a scriitorului, cu ritmicitatea tonală, în creştere impetuoasă, a cunoscutului „Bolero”, de Maurice Ravel, iar consecinţele etice, morale şi de recesiune sufletească sfârşesc în finalul, impetuos şi el, dar lăsând loc echilibrului eliberator.

În fine, există în această carte tot felul de gânduri, unele foarte oarecare, altele... năstruşnice, dar Valeriu Ion Găgiulescu a ales să facă din ele o risipă interesantă de observaţii de cultură şi civilizaţie: „Iată, deci, o fericită îmbinare între anume principii filosofice şi un mod de gândire profan” (pag. 110).