Sfera de pământ, EMILIAN MARCU. Cronică de Lucia PĂTRAŞCU













Lucia PĂTRAŞCU

Sfera de pământ, EMILIAN MARCU

Volumul de versuri „Sfera de pământ”, semnat de scriitorul Emilian Marcu, apărut la Editura Detectiv Literar, în colecţia Clynamen, Bucureşti, 2017, cu o Prefaţă semnată de scriitoarea şi criticul literar Mioara Bahna şi o Postfaţă aparţinând scriitorului, publicistului şi criticului literar Florin Dochia, care semnează şi coperta, adună în cele 242 de pagini poeme ce prezintă o anumită lume a satului, a pământului natal, lume cu care autorul se identifică, căreia îi aparţine şi,  asumându-şi-o cu iubire, o aduce în spaţiul liric pe care-l stăpâneşte cu gândul şi cu inima. O carte scrisă poate din determinarea individuală de a învinge lupta cu fricile cauzate de problemele de identitate, conştiinţă şi autocunaştere, într-o necesitate de a-şi reconfirma stima de sine.

Poetul Emilian Marcu crede într-o anumită relaţie de iubire faţă de tovarăşii săi de drum, conlocuitorii aceleaşi sfere de pământ, iubire fără de care viaţa nu poate merge mai departe. Ei pot fi cei plecaţi de mult timp pe cărări albite de tăcere: „Ştefan, veghe sfântă pentru noi/ Trupul sfânt ni-l ţine în cununie.” (Putna, pag. 37); „În îndelunge aduceri aminte,/ plânge George Bacovia la vioară.” (În cătunul pierdutei tristeţi…, pag.205).  Pot fi părinţii: „Dar şi casa şi salcâmul/ Sunt tot  fum şi amintiri/ Şi nici tata şi nici mama/ nu-mi mai pot fi musafiri” (Aburul pâinii…, pag.41); „De-ai putea o clipă, tată,/ Să te-ntorci din nou acasă […] Acum stau în prag de casă: Din doi astăzi unul nu-i” (Drum de fum, pag. 26); „Ochii măichii odrăslesc în gând;/ Că ea ştie – este sfânta ei menire –/ Să fie pâinea caldă strajă la copii, Altar în casă fie pâinea cea curată!” (Aburul pâinii…, pag.41). Poate fi femeia iubită: „Doamna mea, pe-un pat subţire,/ Dormim mireasă şi mire!// Doamna mea, pe-un pat curat,/ Carnea ni s-a-nvolburat!// […] Doamna mea, pe-un pat de flori,/ Carnea noastră-i de ninsori!…” (Doamna mea…, pag. 69). Dar mai presus de oricine şi de orice stă neuitarea originilor, a limbii: „ În tipare sfinte limba românească/ Să ne fie leagăn şi prea bun destin.” (Fagurele gurii, pag.70) şi porunca grâului, ce se zămisleşte în pământul sferei sale, o poruncă ce vine de dincolo şi trece dincolo: „Grâu-n bob se-agită a-nfrăţi/ Ca-n colindul sfânt de răstignire” (Putna, pag. 37).

Personajul central al poemelor sale este măria sa ţăranul şi, ca într-o translatatre perfectă,  adevărurile spuse despre acel ţăran sunt, de fapt, adevărurile despre sine în toate ipostazele anotimpurilor: ţăranul cel tânăr, „ţăranul nostru cel tânăr respiraţia noastră stelară/ primeşte dimineaţa cu bucurie…” (Acolo,-ntre lanuri de grâu…, pag. 127); ţăramul cel văratec, „E lumină blândă o cireaşă plină,/ E lumină prinsă tainic la urechi:/ Un ţăran aduce din străbuni lumină/ Printr-un coş de fructe ca pentru priveghi” (Cireşe de mai, pag. 226); ţăranul cel tomnatec, „…Căruţa toamnei trece peste mine…” (Motiv biblic, pag. 129); ţăranul cel iernatec, „Ţăranul îngropat în groase ierni […] Ţăranu-şi trage peste piept atâtea ierni,/ Cu mâinile înfipte-n veşnicie […]Ţăranul răstignit pe-al său ogor/ Este-mpăratul de singurătate” (Grâul în pomeni, pag. 44). În afara celor patru anotimpuri el ştie că există viaţa de dincolo, cu adormirea în nefiinţă şi cu trezirea în fiinţă, (re)naşterea.

După o răsfoire sporadică, la o lectură superficială, volumul acesta ar putea lăsa impresia unei cărţi cu teme obişnuite despre dragostea de pământ şi de locurile natale, despre viaţa cu întâmplările ei cotidiene, despre moarte, despre ritualurile funerare mai ales, precum în cunoscuta Carte tibetană a morţilor, deoarece cartea are tot ceea ce ar fi necesar pentru a îndeplini această caracteristică a poeziei de înmormântare. În poemele sale apare Doamna nemiloasă:  „…învelită în flăcări, subtil […] Are în mâini viaţa mea […] Cum vine, cum vine prin casă/ Şi se face lumină şi coasă” (Cum vine…, pag.146); sufletul umblător, care n-a părăsit încă locul plecării: „Deşi ştiţi că acolo, sus sunt, încă, viu/ Voi umbra mi-o duceţi la eşafod” (Strig către voi…, pag.142); chiar dorinţa celui călătorit pe drumuri bănuite, dar neumblate încă: „Să mă poatre-n ziua de sabat/ Îngerii ca pe o sfântă vină […] În sicriu albastru şi-n lumină/ Să mă-ngroape-n zare pe-nserat” (În sicriu albastru de lumină, pag.132).

Dar nu!… De parcă ar fi înţeles deja că nu astfel se termină totul, poetul are curajul să se lase dezvăluit, situându-se într-o stare potenţială a poeziei plecării, în care nu există culoarea neagră a doliului. Totul devine albastru, chiar aici pe Pământ: „Toţi întrebau prin galeşe priviri/ ce doliu albastru poartă-acea fiinţă?” (Prin zece lumi, lumina, pag. 114); Doamne, du-mă-n moartea mea curat,/ În sicriu albastru de lumină” (În sicriu albastru de lumină, pag.132) Toate pot şi trebuie să fie albastre, asemeni cerului cu care omul intră în comuniune: „Apoi, cu grijă, în spre alte zări/ Grâul să-l poarte-n sfânta înfrunzire/ Ca pe un prunc sosit de sărbători/ Lumina lui să-i pâlpâie-n privire.” (Grâul în pomeni, pag. 44).

Cerul, al doilea punct esenţial în triunghiul echilateral pe care se va circumscrie cercul sferei sale de pământ, participă la strădania omului „Pare că el, cerul, încet, ar vrea să îl are”, să are câmpul propriu „câmpul cerului”, stelele sunt boabele rodite deja, purtate ca şi pe pământ „Carul cel mare îl plimbă cu boabele-n cer” (O plimbare împărătească, pag. 30). De aceea, trecerea dincolo este o etapă normală, ca şi cum ar pleca puţin în vecini, unde ar întâlni aceeaşi muncă pe care o cunoaşte. Sigur că se pregăteşte, „În hainele-i curate,-mpărăteşti” (Împărătescul drum, pag.19), doar nu porneşti oricum de acasă, atunci când pleci într-o vizită. Nu se sperie de această plecare şi, pentru aducere aminte, ia cu sine ceva preţios „Un prosop curat îşi scoate din sertare/ Şi pe faţă şi-l aşterne patrafir” (Un ţăran când pleacă…, pag. 228), iar împistririle sale adună alai pentru bună însoţire: „Greierii din râuruile tremurate-n taină/ Nopţile cu acu-n gând şi-n amintiri […], „Îl împodobesc, îl mângâie şi-l caină” (idem).

Iar dacă această plecare se face, cum este şi firesc, prin trecerea subpământeană, unde se dospeşte creşterea roadei viitoare, iată că am atins şi cel de al treilea punct al triunghiului, Subpământul: „Îmi tot spui: acolo între luturi/ Lunecăm de-a pururi în ecou de tril” (Să ne ţină umbra…pag. 81); „…nici lumina nu-l mai păsuieşte. Intră-n pământ, ca într-un calendar, […]” (Călătorie în cer, pag.218). În centrul acestei sfere este omul curat, omul înfrăţit cu universul: „Mi-apropii de buze ţărâna/ Ţărâna cuprinde în trup stânjenită lumina. Palmele mele cu multă sfială/ prin rănile proaspete o mângâie” (***, pag.98), făuritorul: „În cele o mie de poeme despre melancolie/ Am încercat să deschid o fereastră” (În cele o mie de poeme, pag. 100).

În  ultima clipă a plecării iminente, sufletul ţăranului se transfigurează şi, imun la toate cele lumeşti, mai are de împlinit doar unele îndatoriri legate de purificarea necesară pentru a păşi cum se cuvine în lumea netrăită încă. Cu o însingurare unică, proprie, într-o ardere interioară expusă creativ cu mare sinceritate poetică, autorul ne conduce într-o lume a „netrăitelor”, pentru care cuvintele obişnuite, mustind de solemnitatea momentului, se aşează ca o hlamidă albă, purificând alegerea sa identitară. Pentru că Emilian Marcu rostuieşte versurile acestui volum într-o formă de comunicare cu viaţa de dincolo: „Un timp voi călători spre iertare,/ Un timp voi călători ca pe o magică punte […] Spre cimitirul stelar, umbra mea o voi zidi/ Într-o floare de lotus…” (Unde voi călători fără tine, pag. 175).

Trăitor în vremurile noastre, cu obişnuinţe noi dobândite datorită unei stări sociale diferite, autorul volumului se încredinţează pe sine că este acelaşi copil din casa părinţilor săi, truditori cu sapa şi, recunoscător, simte că a rămas tributar originilor sale autentice. La fel ca aceia care puneau sămânţa sub brazda generoasă pentru pâinea cea de toate zilele şi el, poetul, seamănă în scrierile sale sămânţă de gânduri bune ale căror roade să le culeagă cei care vin: ”Nouri limpezi, mesaje trimit lumilor viitoare/ În cărţile ceriului, în cărţi plutitoare,/ În ziua astrală şi magica noapte, în cărţi abisale…” (În cărţile ceriului, în cărţile abisale, pag. 166). Sigur, vom avea a înţelege că seminţele acestui semănător sunt mai deosebite şi anume metaforele deosebite prin care: „Se aude când literele învaţă să zboare.” (Foşnetul subtil de mătase, pag. 163), într-o plutire „…pe apele ceriului cum lebăda-n zori/ În chiar noaptea magică. Fie:/ Zborul lebedei peste ape e Poezie!” (În chiar clipa cea magică, pag. 185). Poezia lui Emilian Marcu brodează într-o manieră elegiacă, mitică pentru unii cititori, o profunzime a înţelegerilor, prin purificarea metaforelor cizelate, care poleiesc simbolurile întâlnite în volum cu aurul curat al harului său poetic.

Un volum de poezie curată, o carte bogată, împovărător de bogată în simţiri, resemnări înţelepţite de vreme, înţelesuri şi dezlegări. O carte ca un poem, în care fiecare poem este o carte! O carte de învăţătură despre ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi, plină de o poezie dăruită, ca un strop de apă vie cititorului, celui care va înţelege de ce considerăm volumul Sfera de pământ, semnat de Emilian Marcu, o expresie viguroasă, scrisă într-o manieră mistică uneori, a esenţei existenţiale: viaţă, moarte, (re)naştere.

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postari populare

Promo

Abonamente

Promo