Ticker

6/recent/ticker-posts

Eugen Simion despre un anumit timp












George APOSTOIU 



Faptul că în 2019 apare a VII-a ediție a jurnalului parizian al lui Eugen Simion Timpul trăirii. Timpul mărturisirii arată că suntem în prezența unei cărți al cărei interes nu se oxidează odată cu trecerea vremii. Autorul are orgoliul unei deliberate abateri de la genul diaristic și nu este preocupat să consemneze întâmplări din propria-i trecere prin lume, ci să lase mărturii despre această lume. Un avertisment în această privință este plasat chiar din primele rânduri: ,,Însemnările acestea, fragmentare prin natura lor, nu constituie - țin să subliniez – jurnalul unui turist cultural, gen din ce în ce mai răspândit și mai greu de suportat în literatura contemporană. Când trăiești mai multă vreme într-o mare capitală culturală, începi să vezi dincolo de muzee și de zidurile catedralelor”.
Dar, dacă jurnal nu este, atunci ce poate fi această carte care stârnește atâta curiozitate? Eugen Simion nu crede ca, de ex., Marin Preda, că un jurnal ,,e treaba posterității”, și ține să se confrunte cu actualitatea. Aceasta îi aprinde spiritul critic și revolta de altădată față de tentația trăirii ,,în izolare și inerție culturală” (poziția de la prima ediție, din 1977). De aici (probabil) dorința de adăugire și nevoia unui fel de ,,actualizare” pentru a se apropia și mai mult de dezideratul anunțat în prima ediție, acela de a lărgi orizontul scrierii până la a realiza ,,un roman indirect”. La urma-urmei, chestiunea astfel pusă rămâne de domeniul teoriei literare. Ceea ce (mă) interesează este percepția sau înțelegerea fenomenului cultural francez. Și, astfel, ajung(em) să pot/putem citi Jurnalul parizian - ca de altfel și Jurnalul german -, ghidați de spusele lui Cantemir: munca noastră nice rădică, nice coboară lucrurile, le arată (citat din memorie). Le arată, este drept, dar cu o afurisenie pentru ceea ce iese din logica preferințelor intelectuale.
Mă voi folosi de carte pentru a intra într-un orizont cu mult mai larg, cel al integrării românilor în civilizația franceză. Când este vorba de Cioran, Eliade, Brâncuși sau Ionescu (mai ales) suntem în fața unor revelații, discuțiile capătă spontan înălțime și concluziile sunt ale unui critic și istoric literar; când vine vorba de gâlceava și isprăvile personajelor comune ajunse la Paris, lucrurile fiind cunoscute, autorul le reține dezamăgit, cu nemulțumire.
*
Timpul trăirii. Timpul mărturisirii oferă cititorului impresii: despre Paris și tentațiile lui culturale, despre calitatea vieții universitare și academice franceze cu toate frământările ei intelectuale, filozofice sau politice și, desigur, despre gândirea românului integrat într-o ambianță creatoare. Sunt dintre cei care cred că Jurnalul parizian este important deopotrivă prin informație și prin stil. Cartea este una de interesul istoriei literare. Acea privire dincolo, de care vorbește autorul, sporește curiozitatea pentru mărturisirile promise. Orizontul jurnalului (non-clasic) se lărgește considerabil, dincolo de domeniile legate de formația autorului de critic și istoric literar. Ce frapează încă de la primele pagini - remarc în treacăt - ar fi un fel de exuberanță provocată de bogăția reacțiilor omului din Est, în cazul de față românul, ajuns în contact direct cu Franța, reacții din care nu lipsește rapida acomodare facilitată de un precedent exercițiu livresc. ,,Românii se simt bine la Paris. Ei îl știu deja din cărți. Sosiți în marele oraș, n-au altă curiozitate decât să-l recunoască, nu să-l cunoască”. Să reținem ironia subțire! Perspectiva livrescă este diferită de cea social-intelectuală a lui Ralea care scria că românul se simte la Paris ca la el acasă, adică mediul este aproape identic. Ceea ce nu este deloc adevărat. Vom găsi în Jurnalul parizian destule personaje venite din ,,Micul Paris” care ne aduc aminte de eroul unei nuvele a lui Negruzzi despre care scriitorul moldovean spunea că ,,a trecut el prin Iași, nu Iașul prin el”. Aș mai avea o observație, care privește chiar dimensiunea culturală a Parisului, pe care o fac nu pentru autor, ci pentru lector: dificultatea de a descoperi un astfel de oraș vine din forța contradicțiilor în care, istoric, s-a născut cetatea-lumină, din aportul acestor contradicții la progresul real al umanității. Injustiția, ignoranța, eroarea rar au avut viață lungă la Paris. Orașul este unul al insurgenței de toate felurile și aproape continui. Aceasta ține de ,,l’exception française”; chiar dacă este capabil de o astfel de particularitate, Bucureștiul nu o poate susține, mai degrabă sau mai târziu o compromite.
*
Eugen Simion sosește la Paris când ecoul marilor răzvrătiri din mai 1968 încă se mai auzea. Ca profesor (să ne oprim la un singur exemplu de contradicție profitabilă progresului), Simion asistă – livresc, desigur - la disputa dintre doi filozofi cu un puternic impact în universitățile pariziene, J.-P. Sartre și R. Aron. Sartre tuna: ,,Nu există o adevărată libertate acolo unde cei care judecă nu sunt ei înșiși judecați” (replică la ideile lui R. Aron despre libertate). Ce altceva putea să spună mentorul iacobinilor de la Sorbona din 1968? Raymond Aron, filozof de dreapta, vorbește la Collège de France unui public îmbătrânit. Simion, prezent la (un) curs(uri) își face o părere despre dispută, nu despre libertate: ,,un spirit indiscutabil, strălucit, în marea tradiție a raționalismului francez, puțin, în treacăt fie zis, cam conservator. Îi citesc și articolele din Figaro”. Românul, cu experiența estică, încearcă o concluzie pe care o redau ca atare; să o ia fiecare cum dorește: ,,…sistemul lui Aron pare o ticăită manie de bătrân intelectual. Pare, dar nu e totdeauna așa. Sunt surprinzătoare, de multe ori, în scrierile lui vigoarea gândului, forța polemicii. Nu este totdeauna obligatoriu ca ideile vechi să fie și idei leneșe. Bătrânețea, în lumea spiritului, este uneori foarte agresivă. Însă ordinea pe care o preconizează sociologul e de mult timp pusă în discuție și istoria pare a da dreptate celor care o contestă”. (Text identic și în prima ediție a jurnalului; precizarea este necesară pentru că ediția a VII-a este, cum am spus, una adăugită, mai bogată). ”. Aflând mai târziu că acei iacobini, detonatori ai istoriei, au devenit, după studiile lor de filozofie sau litere, comentatorii pesimiști ai revoltei, ne putem pune întrebarea: cine are dreptate, Sartre sau Aron?
*
Nu completările față de prima ediție, cea din 1977, interesează aici, ci privirea istoricului literar asupra atmosferei pariziene în care trăiau și creau scriitorii din ceea ce s-a numit exilul românesc. Cele mai interesante observații - pentru că ele conduc la concluzii pertinente - sunt cele care rezultă din întâlnirile tânărului profesor român de la Sorbona, venit din România comunistă, cu Eugen Ionescu sau cu Emil Cioran. Întrebarea pe care Eugen Simion și-o pune după lungile sale discuții cu Eugen Ionescu (l-a recunoscut pe stradă după mers, cu doi-trei pași înaintea soției!) este dacă putem trăi în afara istoriei. Frământarea rezulta din pledoaria dramaturgului pentru acceptarea adevărului lui, acela că răul cel mai mare pare să fie istoria: ,,Dar putem trăi, mă întreb, în afara istoriei? Putem evita răul pe care îl respirăm de când ne naștem (neîntrebați de nimeni, fără voia noastră) și până murim? La aceste întrebări simple și esențiale, marele dramaturg nu găsește un răspuns. El și-a creat o utopie (s-o numim: utopia unei existențe contra istoriei) în care se amestecă disperarea și protestul, țipătul de spaimă în fața iremediabilului și, totodată, curajul de a denunța iremediabilul din existența omului. Ce-i de făcut, atunci? Nimic altceva, sugerează dramaturgul, decât să fim mereu împotriva istoriei. Dacă nu putem fi în afara istoriei, să fim, cel puțin, denunțătorii ei”. Bine, putem spune îngăduitori față de filozofia celui care publicase în România volumul ,,Nu”, dar este și suficient? Pentru un autor de teatru al absurdului această ,,logică” trebuie luată în calcul. Pentru existențialiști lucrurile nu se îndepărtează. Cu Cioran am putea să ne grăbim să ajungem în iad, numai să scăpăm de tortura vieții. Ceea ce se poate constata la o analiză mai atentă ar fi că cei doi scriitori, Cioran și Ionescu, plecaseră din țară cu o Românie a lor; acolo, la Paris, au continuat să o locuiască în felul lor. Ca și Brâncuși, de altfel. Dar, atenție! observația este valabilă - și doar în parte - când este vorba de actul de creație propriu zis.
Problemele se schimbă atunci când intrăm în sfera politicului. Înțelegerea situației necesită plasarea reacțiilor în ghemul încâlcit al diferențelor ideologice și politice rezultat din situația de după război. În plus, condiția scriitorului român din exil nu este una confortabilă. Am trei numere din revista Ființa românească a Fundației regale universitare Carol I, care apărea la Paris în anii 69, am volumul lui Virgil Ierunca Românește, publicat de aceeași Fundație, la Paris, în 1964 și Rânduiala, o antologie de studii și analize sociologice, istorice, demografice politice antropologice. Toate perpetuează, prin materialele publicate, când sobru, când analitic, când liric, sentimentul apartenenței la țară. În nr. 5/1966 din Ființa românească (aleg la întâmplare) Maria Parfenie publică poezia Pământul meu. O redau cu ortografia autoarei:
,,pământ fără continuare pământ disperat plâns de arborele exilaților
eu m-am rugat câteva nopți ca să pot visa satul părinților mei
și în patul meu răsucit la maximum
au gemut războaie încă necunoscute
metiși jumătate sticlă au înghițit capetele camarazilor mei de liceu,
pământ fără continuare
sterilă cântare a unei femei împărțite”.
Nu am să fac o interpretare pe text; factura acestei poezii este apropiată de eposul african, cel al cântării obârșiei sau a negritudinii ca obsesie a dezrădăcinării sau a discriminării. Este nostalgia produsă de depărtare, de despărțire. O nostalgie pe care Brâncuși nu o cunoaște. El a trăit la Paris superior, sobru, fără lamentații, prin propria lui creație. În volumul Românește, Vigil Ierunca observa corect faptul că arta gorjeanului nu este o modalitate de a vedea lumea, ci de a o crea. Marele sculptor, în exil, a văzut România pe care o părăsise așa cum și-o dorea el. Ierunca, revin la el, socotea că, sub comunism, cel mai mult a avut de suferit filozofia, ,,literatura propriu zisă (să înțelegem că și alte forme de artă?, n. n) mai scapă însă uneori din chingile reacționare ale dictaturii, refugiindu-se în trecut - evadarea în ceea ce a fost ferește privirea de ceea ce este. (Exilul filozofiei). De pe acest postament normativ, cel care fusese înrolat în mișcarea de stânga a gazetarilor de pe Sărindar îi atacă pe Tudor Vianu pentru ,,schimbare la față”, pe G. Călinescu pentru ,,optimismul de văduvă veselă și abuzivă”, iar pe Tudor Arghezi îl numește ,,gâdilici de Curte Veche”. Subiectivismul face, cum se vede, ravagii, este frate cu ura, ia alura unei răzbunări definite, etica cedează. Nu știu dacă și-a dus până la urmă gândul de a ,,încerca un studiu, o lucrare asupra unui aspect nicicând scos la iveală în opera lui Tudor Arghezi”, adică ,,a răzvrătitului împotriva societății, răului și urâtului oamenilor”. Dacă nu l-a dus, rămân liniștit pentru …liniștea ziaristului de pe Sărindar; s-ar fi trezit împotriva propriei logici pentru că ar fi constatat că Arghezi a fost răzvrătit și sub comunism.
Rămân însă convins că putem fi îngăduitori până la un punct cu reacția critică a emigrației scriitoricești. Nenorocitul obicei de atac la persoană nu a putut fi metamorfozat întotdeauna în dispută de idei. Asta nu înseamnă că nu există o Românie a scriitorilor ,,din afară” (nu îmi place expresia, nici dihotomia; nu am de ales, însă). Cea ce ironizează Ierunca, adică o vinovată colaborare a ,,răzvrătitului” Arghezi, C. Amăriuței trăitor și el la Paris, vede diferit: ,,Tudor Arghezi a povestit într-un ciclu de <<peisaje>> răscoala din 1907. Deși scrisă <<în anii puterii populare>>, cartea 1907 nu trebuie să ne surprindă la acest mare poet care a fost totdeauna un poet al conștiinței sociale. Încă din Cuvinte potrivite, Arghezi se povestește în Testament:
<<Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa-n condei și brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani
Sudoarea muncii sutelor de ani>>”.
(vol. Rânduiala, Starea d-întâi).
Nemulțumirile intelectualilor români de la Paris față de intelectualii din România care au continuat, cât și cum le-a fost posibil, să rămână în sfera creației - reiau doar cazul lui Arghezi, Vianu, Călinescu –, își au o explicație – poate chiar mai mult, o logică - în zona conflictului major, istoric și ideologic, produs de fracturarea politică a Europei, de căderea Cortinei de Fier. Fenomenul nu privește numai Estul izolat, plasat sub controlul militar al Uniunii Sovietice, victorioasă în Al Doilea Război Mondial în cadrul coaliției cu Anglia și Statele Unite și supus ideologic stalinismului. El este produsul direct al prețului pentru pacea postbelică: în Est, abandonarea jumătății de Europă, în Vest, recompensa politică îndreptățită pentru sacrificiile rezistenței franceze, în special, și italiene. O rezistență de sorginte comunistă. Intrarea stângii, a comuniștilor, la putere (dacă ar fi rămas pe Sărindar, Ierunca ar fi fost de altă părere) este, astfel, istoricește explicabilă. Declanșarea discordiei ideologice ține de un soi de patologie politică. În ce privește reacția emigranților politici români aflați la Paris nu este chiar greșit să spunem că asistăm la o metamorfozare a puritanismului moralizator burghez în intransigență față de lumea abandonată: dincolo de Cortina de Fier este iadul. Iată un nou stindard al aristocratismului, de data asta conferit politic și geografic. Lucrurile trebuie luate în context istoric, iar dacă simțim nevoia unei consolări, să privim la spectacolul de la Paris al disputei între intelectualii de stânga, comuniști, mentorii principali ai mișcărilor studențești din mai 1968, și filozofii și universitarii de dreapta, republicani, rămași lângă generalul de Gaulle. (vai! cum a putut scăpa nefericita formulare:,,Discutăm…despre destinul lui Brasillach, scriitorul colaboraționist, împușcat după război, de către De Gaulle”, p. 183).Tema disputei stânga/dreapta este tratată de Eugen Simion cu grija de a nu fi sentențios. Ceea ce este bine. Ea, tema, nu este, însă, de interesul acestor note. Personal, contestarea lui Vianu și Călinescu o percep cu un plus de mâhnire, acești mari erudiți mi-au fost profesori la Filologie și știu de ce ,,favoruri” s-au bucurat” și ce ,,compromisuri” au făcut. Pentru Arghezi, trimit cititorul acestor rânduri la o corespondență inițiată de un anume Nicolae Georgescu Cocoș, care se credea îndreptățit să-l atace pe poet în numele prieteniei lui cu Iorga. Simțindu-și apropiat sfârșitul, detractorul îl roagă spășit pe Arghezi să-l ierte, crezând că astfel va putea merge liniștit în cealaltă lume. Arghezi (și-o fi adus aminte de ,,învățătura” de la Cernica?) îi răspunde: ,,Am uitat demult pricina care te îndeamnă la o împăcare în extremis. Dă-mi voie să te îmbrățișez și să te sărut pe frunte”.
Putem să privim cu îngăduință alergiile românilor aflați la Paris față de Vianu. Călinescu, Arghezi rămași la București, chiar dacă atacul împotriva lor este nedrept? Putem, desigur, dar îngăduința nu rezolvă problema de fond. Eugen Simion surprinde satisfăcut psihologia românului care rămâne atașat României fără să-i aprobe politica. ,,Sunt însoțit de Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu, stabilită în Franța de mulți ani. O veritabilă boieroaică. Frumoasă, inteligentă, are un mod fin de a se purta, nu face caz de originea ei, nu e deloc elitistă”. Un portret frumos al celei pe care de Gaulle o folosea de interpret în vizita lui în România. Alții aduc cu ei la Paris obiceiul disputei și suspiciunilor. De altfel, păcatul este vechi. Într-o scrisoare pe care Elena Văcărescu i-o trimitea de la Paris lui Iorga, la 10 august 1935, am găsit aceste rânduri care mă surprind. Le iau ca o reacție de invidie - destul de frecventă printre femeile intelectuale -, fără să le contest ab initio: ,,În paginile d-tale intuiția se împletește cu deducția, deopotrivă de exacte. M(ite) K(remnitz) era o spioană pe care însușirile ei intelectuale o împiedicau să pară suspectă. Și-apoi, pe vremea aceea, nu se cunoștea adevăratul geniu al rasei germanice, care se aplică mai ales la spionaj…Mite K. lucra pentru Goluchowski (ministrul de externe al Austro-Ungariei, n.n.) și Bùlow (fost ambasador al Germaniei la București, n.n.), după cum desigur arată arhivele de la Viena”.(document semnalat de Andrei Pippidi în Agenda literară, 1985).
Subiectivismul sau îndreptățirea ,,răzvrătirilor” scriitorilor români din exil nu sunt, așadar, excepții, nici măcar noutăți, iar cauzele acestora țin, în multe cazuri, de condiția exilului. Din nou mă opresc la o întâmplare care demonstrează cât de greu era suportat de români prețul păcii postbelice. La Arhivele Statului am găsit o scrisoare a intelectualilor români din Statele Unite prin care solicitau exceptarea statutului lor de la prevederile unei legi a emigrației adoptată după război.
Iată textul documentului:
,,Scrisoare (circulară) adresată de mai mulţi intelectuali români din exil (printre care şi Mircea Eliade) prin care se cere contestarea: <<legii de emigraţie în Statele Unite, semnată recent de preşedintele Truman, de ale cărei dispoziţii restrictive refugiaţii români nu pot beneficia; credem că este necesar ca organizaţiile şi personalităţile reprezentative ale emigraţiei româneşti să intervină, chiar în această fază, pentru apărarea intereselor noastre speciale.
Legea menţionată face o distincţie în favoarea persoanelor deplasate anterior datei de Decembrie 1945. Marea majoritate a refugiaţilor români, însă, care se încadrează în noţiunea de <<persoane deplasate>>, au părăsit ţara posterior acestei date. Faptul se explică prin situaţiunea specială creată României de politica generală a Aliaţilor. Garanţiile anunţate de acordurile internaţionale şi în special hotărârile Conferinţei de la Moscova din Decembrie 1945 au impus tuturor datoria de a participa la efortul făcut de aliaţi pentru asigurarea regimului democrat în România.
Este evident că atâta timp cât există speranţa de realizare a dispoziţiunilor Conferinţei de la Moscova necesitatea refugiului nu se impunea ca mijloc de salvare a libertăţii. În momentul în care, ulterior datei de Decembrie 1945, după însăşi constatările oficiale ale Guvernului Statelor Unite (consemnate în notele acestui Guvern din 27 Mai 1946, 14 Iunie 1946, 28 octombrie 1946, 15 noiembrie 1946, 24 iunie 1947 etc. adresate Guvernului de la Bucureşti, precum şi în notele de presă din 7 Iunie 1946, 6 August 1947 şi declaraţiile oficiale din 20 Iunie 1946, 26 Noiembrie 1946, etc. ale Departamentului (de Stat, n.n.), aceste acorduri au fost violate ducând la suprimarea totală a libertăţii publice, cetăţenii români s’au găsit în imposibilitatea atât de a coopera la realizarea politicii generale a Aliaţilor, cât şi de a avea garanţiile elementare de securitate şi libertate>>.
Se cere întreprinderea de demersuri”. (Arhivele Statului Fond CC al PCR, Dosar N.3F-1966-74, filele 274-275).
Digresiunea pe care mi-am permis-o în cadrul unui comentariu pe marginea Jurnalului parizian nu este întâmplătoare; Eugen Simion are destule pagini despre condiția exilului din care se înțelege nu performanța creatoare, ci suferința existențială. Emigrația politică românească trebuie tratată ca parte a României. Intelectualii din domeniul creației sau politicienii au dus cu ei, sentimental și angajant, acolo unde i-a purtat destinul, ,,România lor”, care numai aparent nu este și ,,România noastră”. Numeroase mărturii ale autorului se referă la dificultatea de a fi métèque. Omenește neînțelegerile, disputele, mai puțin discordia, pot fi înțelese dacă le plasăm corect în condiția istorică. Importante sunt contribuțiile istorice și politice la sprijinirea intereselor României. Un exemplu îl oferă demersul fostului ministru de externe Grigore Gafencu, sprijinit de alți diplomați români, pe lângă Conferința de pace de la Paris, în timpul negocierilor tratatului cu România. Gafencu a depus documentul ,,Observații asupra proiectului tratatului de pace cu România” (7 octombrie 1946); argumentele lui Gafencu concordau, în obiectivele generale, cu mandatul delegației oficiale condusă de Tătărescu și, în plus, confirmau o realitate care nu putea fi susținută de negociatorii Bucureștiului fără riscuri: ,,Imprecizia textelor, prelungirea nedefinită a situațiilor anormale, absența regulilor de drept care limitează jocul pasiunilor politice, abandonează România la discreția oricărei puteri tentată să exerseze asupra ei o putere directă și absolută”. Din această Românie abandonată au plecat românii sau nu au mai dorit să se întoarcă.
Intelectualul român poartă în suflet și în creație România lui. ,,De câte ori mă reîntorc în Italia, scrie Eliade în Jurnal regăsesc și vechea mea pasiune din adolescență și prima tinerețe: Renașterea. Mă apăr cum pot: nu intru în anticării (sic!), nu cumpăr cărți noi; dar până la urmă mă las convins. Încep, întâi, să-mi amintesc. Văd și acum, după șaptesprezece ani, biblioteca rămasă în țară, și mă apropii, ca în vis, de rafturile în care adunasem textele și cărțile despre Renașterea italiană. Parcă ar fi din nou în fața mea: le pot deschide, le pot răsfoi, și găsesc semnele de lectură și sublinierile făcute cu creionul. În ultimul săltar (sic!) al biroului se aflau cândva dosarele cu note și manuscrisul tezei de licență, din 1928, despre Campanella”. Nu așa vedeau capuchehaiele Securității situația. Savantul român este urmărit în străinătate cu înverșunare și ostilitate stalinistă. În arhive există un document deplorabil de turnătorie reprodus de Ioana Diaconescu în Scriitori în arhivele CNSAS (Fundația Academică Civică, 2012) din dosarul Eliade: ,,Se manifestă violent și dușmănos contra regimului din Republica Populară Română, împotriva lagărului democratic și în special împotriva Uniunii Sovietice”. Trimișii scotociseră ,,toate arhivele unde a apărut și s-a extras materialul asupra activității lui”. Care ,,activitate”? Activitatea lui Eliade înseamnă Istoria credințelor religioase, De la Zalmoxis la Ginghis-Han, Sacrul și Profanul, Tratat de istoria religiilor,Maitreyi, Nunta în cer, Pe strada Mântuleasa, alte zeci de volume. Cu această activitate, Eliade a construit partea lui de Românie în străinătate. Ca și Ionescu, Cioran, Istrati, Elena Văcărescu, Marta Bibescu, ca și Brâncuși, ca și Enescu, ca și Elvira Popescu, ca și Henri Coandă.
Exilul este o dramă, nu neapărat românească. Cauzele sunt multiple, dintre acestea cea mai importantă rămâne persecuția politică. Victor Hugo, în vremea și din cauza lui Napoleon III, părăsește Franța în decembrie 1852 și va reveni la Paris abia în 1870. În afara Franței el va scrie, între altele, Mizerabilii. Byron, revoluționar, părăsește Anglia în 1816 pentru totdeauna. Nabokov, născut la Petersburg, se refugiază din motive politice și moare la Berlin împușcat de doi extremiști ruși. O poveste frumoasă, ca să îndulcim subiectul, este confesiunea lui Modigliani făcută Annei Ahmatova; cei doi se cunoscuseră la Paris în anii 1910-1911: ,,Am uitat să-ți spun că sunt evreu”, îi scrie Modigliani poetei ruse. Anna nu comentează la obiect această precizare, preferă să noteze: ,,că era născut lângă Livorno, mi-o spusese imediat, sau că avea douăzeci și patru de ani, în timp ce, de fapt, avea douăzeci și șase!” Restul, reproșul pentru întârzierea mărturisirii, nu contează: de acolo, din țara în care te simți bine, dar nu este a ta, nedreptățile sunt trecute prin suflet cu mai multă greutate. Iar evreii cunosc bine acest soi de suferință.
După acest intermezzo inspirat, de altfel, de substanța observațiilor lui Eugen Simion, revin la Timpul trăirii. Timpul mărturisirii, carte ce prilejuiește cititorilor o veritabilă incursiune în lumea mentalităților intelectuale și ideologice, a vieții culturale și universitare, a celei sociale și politice a Franței anilor 70 și, desigur, a celei dintotdeauna cunoscută din cărți. Aflat la Paris, Simion asistă la un tărăboi iscat în exilul românesc. ,,Mare scandal în comunitatea românească din Paris în legătură cu interviul luat lui Mircea Eliade de Adrian Păunescu și publicat, după întoarcerea lui (a lui A.P., n.n.) din America, intr-o revistă din țară. Intelectualii români sunt indignați. Unii cred că este vorba de o abdicare, de un act de colaborare etc.…Telegrame, proteste, i se cer retractări etc.…(lui M.E. n.n.). Nu înțeleg această fierbere și această înverșunare. Stau de vorbă cu fiica unui scriitor originar din România. Este numai mânie și indignare. Nu evită să-l acuze pe Eliade de trădarea exilului…Încerc să-i explic că românii au nevoie de mesajul lui Eliade, că literatura lui este pentru ei un punct de sprijin moral și spiritual, că un popor nu trebuie izolat, îngropat cultural. N-am succes, intoleranța este totală și definitivă. Greșesc eu, oare, sau greșesc acești români parizieni care uită că, în împrejurările de azi, cultura poate fi o șansă pentru noi?”. Și astfel ne întoarcem la atacurile împotriva lui Vianu, Arghezi, Călinescu și a multor altora care au crezut potrivit să continue să creeze în România postbelică. ,,Mă interesează ce gândesc acești scriitori tineri (încă tineri) veniți, ca și mine, în Occident pentru mai mult timp. Ce văd, ce înțeleg și ce asimilează ei din ceea ce văd și înțeleg? Câștigul pentru literatura română poate fi enorm. Mă gândesc la E. Lovinescu, T. Vianu, G. Călinescu și la toți cei care, după contactul mai profund cu o mare cultură, s-au întors în țară cu idei noi și o mentalitate nouă de a înțelege și practica literatura”.
Nu tot românul aflat la Paris era dispus să accepte ideea că pentru noi cultura era în anii comunismului o șansă istorică. Lui Eugen Simion i se relevă cu forță deplină pentru că venea cu experiența lui de om din Est.. El știa – pentru că verificase - că neavându-i pe Vianu, Călinescu, Arghezi am fi fost condamnați să-i citim pe Kataev, Ostrovski, în cel mai fericit caz pe Șolohov și Maiakovski și, evident, noi studenții de la Filologie, să ascultăm supuși cursul de literatură sovietică al lui Nikolai Novicov. Cine este Novicov?
Cel care a manevrat înlăturarea lui Călinescu din Universitate.




Trimiteți un comentariu

0 Comentarii