Renăscând Câmpia primordială.Tudorița Tarniță Câmpia din noi.

Puţini poeţi cunosc şi arată-n cuvinte cum-se-cuvin(e) nobleţea Câmpiei, înstăpânind-o cu eleganţa zeiţelor exilate… Înnobilindu-se una pe alta, Tudoriţa Tarniţă şi Câmpia Bărăganului propun, pe lângă religii consacrate, o credinţă sobră, austeră, a lacrimei viţei de vie (şi ea exilată de pe dealurile consacrate! Cum ar fi şi Dealul Feleacului, sic!), a şarpelui de casă, o religie a templului părăsit… Dumnezeul clasic, plecat în vacanţă, o lasă să creadă sublim, intervenind cum-se-cade, discret, încurajând clopotele ierbii… Eroul-tată, eroina-mamă, eroina-copilărie se roagă şi la Sfânta Singurătate, Nimicnicia din care toate au fost făcute…

Renăscând Câmpia primordială („Inventez cuvinte/ Despre câmpie/ Și bat la ușa întredeschisă/ De ninsori./ (…)/ Și bat cuie/ În crucea/ Singurătății.”), Tudoriţa Tarniţă este, de fapt, o mare preoteasă a cultului poetului încă ascuns, o preoteasă care se pregăteşte de un ultim ritual: auto-zidirea „în zidul zbârcit al casei”…

Puţini poeţi cheamă rătăciţii cu frumuseţea sublimă a Câmpiei. Printre ei, Tudoriţa Tarniţă, luptând cu hoţii de veşnicie, cei care fură leagănele de sub nuci, cu tot cu copilărie… Şi cu, magnific spus, parcă citând hamletiana umbră a „vecinului” Fănuş Neagu, „Chivotul Copilăriei”!

Învăţând metafizica zădărniciei, învaţă şi răstălmăcirea vorbelor „în debaraua cuvintelor goale”… Doar şi cuvintele sunt înrudite cu Nimicul, ba poate sunt cele mai apropiate surori! Între armonie (descântarea frunzelor, purtarea hergheliilor de vise) şi cuvintele pentru viaţă (şi ziar), poeta pare să aleagă, acum, o preocupare boierească, din alte vremi: legarea păsărilor la ochi înainte de a le lăsa să ajungă în faţa focurilor Morţii, rugându-se pentru ajungerea lor pe Calea Lactee…
Cerneala poemelor Tudoriţei Tarniţă? Dintr-o călimară modernistă, culoarea nopţilor de vişină putredă: „Nopțile au putrezit/ De-atâta singurătate.// La geam, copacii gem/ De tristețe./ La ce bun/ Să mai încrețesc/ Șirul cuvintelor/ Sau să rătăcesc/ Pe portativul/ Silabelor reci,/ Dacă nu aude nimeni/ Foșnetul frunzelor/ Îngrămădite/ În buzunarul toamnei?”

Ascunsă în acest „buzunar”, „zâna” (cântând şi ecoul „Turnurilor Gemene”, ancorare în realitatea relativ contemporană), şi jurnalistă, doineşte exilarea, observă brueghelian cu măsură şi semnează „toate ninsorile din Bărăgan”… În ultimă instanţă, pe acestea le tălmăceşte poeta în poeme, mici bărcuţe de hârtie pentru nemuritoarea Arcă a lui Noe!

Între iarbă şi presimţirea Potopului, cu toţii, cu ajutorul Tudoriţei Tarniţă, adulmecăm „Mirul copilăriei şi al câmpiei”! „Lumina zdrobită/ De scoarța uitării.” dezvăluie Fiinţa! Despre care ştim, naivi heideggerieni, că poate fi şi a Nimicului!

„Pe dinlăuntrul meu/ Se nasc pui de întuneric,/ Armăsarii câmpiei/ Nu mai aleargă în galop/ Către stele,/ Iar eu, din obișnuință,/ Amestec vorbele/ Într-un editorial/ Din ziarul local./ Când mă cuprinde frigul,/ Mă înfășor în straie de cuvinte/ Și tac...// Clipele se lățesc/ De atâta singurătate/ Și aleargă pe traiectorii/ Oculte,/ Invocând povești răsturnate,/ Cu dansul ielelor/ Care abia așteaptă/ Să înceapă agapa/ Poemelor nude.”

Acest dans al poemelor nude este memorabil, este de citit sub luna plină a câmpiei-labirint, unde se mai poate învăţa ultimul zbor de Icar („Mă desfrunzeam/ Într-o lecție de zbor/ Ca ultimul Icar/ Sălbăticit în câmpie.”)… Zâna Matrioşkă, pe diagonala cuvintelor, legiferează un adevăr (liric):
„Dintre toate,/ Doar poezia/ Mai miroase încă/ A pelin.”

Iar pe arca lui Noe s-au salvat şi toate plantele lumii, cu toată „vinovăţia desfrunzirii”!

a.g.secară

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postari populare

Promo

Abonamente

Promo