Marin Preda despre violență, război, despre ură. de George APOSTOIU











George APOSTOIU 



Marin Preda  despre violență, război, despre ură

Extraordinara forță a verdictului din finalul Moromeților I, anume ,,Timpul nu mai avea răbdare”, este ecoul conclusiv al episodului despre instrucția premilitară a tinerilor (cap. al XIV-lea). Legătura merită să fie făcută nu doar logic, ci mai ales pentru subtilitatea de construcție a romanului, fiind punctul pe care se sprijină rostogolirea evenimentelor din viața siliștenilor spre deznodământ: războiul. În acest episod și în câteva pagini care îl preced sau îl succed, Marin Preda adună mai toți fermenții conflictului romanului concentrat pe trauma țăranului împins în afara condiției lui existențiale. În afara istoriei. La început, Moromete și ai lui privesc cu îngăduință împuternicirea învățătorului de a pune tinerii sub ordin militar; nu toți cei care se strângeau în poiana lui Iocan să priceapă politica iau în seamă pericolul legionar; toți, însă, urmăresc tensiunile politice de la București și se întreabă, în felul lor, precum  Nilă după conflictul cu comandantul de instrucție: ce se întâmplă în lume? Ca și povestirile de debut, Calul sau  Salcâmul, publicate în 1942, episodul cu instrucția are independență și poate trăi liber ca o povestire cu miez.

Tinerilor li se spune că premilitara îi va scuti de un an de militărie, motiv suficient pentru unii să nu ceară alte lămuriri. Doi dintre ei văd cu ochi răi zelul comandantului unei oști cu puști de lemn, unul nemulțumit de rigiditatea  învățătorului față de absențe, altul, Nilă, revoltat de absurdul instrucției, de puterea învățătorului asupra libertății lui, ceea ce îl face să se întrebe ,,ce  se întâmpla în lume?”.  Această nedumirire o au mai toți siliștenii lui Moromete și pe ea așează Preda acumularea tensiunilor ce-l vor face pe scriitor să prevestească războiul cu uimitoarea lui remarcă din finalul romanului: ,,timpul nu mai avea răbdare”.

Toate necazurile de dinainte: sărăcia și lupta cu statul pentru plata  fonciirii, cu băncile pentru achitarea creditelor nu mai contau în fața perspectivei războiului. Credința lui Marin Preda este că povara istoriei întotdeauna se prăvale pe umerii oamenilor.  Într-un interviu s-a arătat contrariat de opinia celor care nu ajunseseră la acest adevăr: 
,, - Au existat oameni de cultură români în al cărui glas s-a simțit o disperare că România nu <<face istorie>>. În realitate toate ființele umane existente pe pământ fac istorie”. (Mihai Ungheanu, Interviuri neconvenționale; în continuare, citatele, fără o altă precizare, sunt din acest interviu). Adică  Moromete, Cocoșilă, Țugurlan, Bălosu fac, cu siguranță, și ei istorie. Fiul acestuia din urmă, Victor, legionar, cu ceva școală, va face chiar prea multă ,,istorie aducând în sat tulburarea legionară. ,,Eroarea fundamentală a acestor disperați  - (cei care cred că românii nu fac istorie, n. n) constă în faptul că ei refuză să vadă adesea că istoria se exprimă în spirale lungi, în timp ce ei ar dori ca aceste spirale să fie scurte și ei să joace primul rol. Toată lumea intră în vârtej. Deci și Moromeții”. Moromete și ai lui, înțelegem de aici, se înscriu în aceste intervale lungi. Armata pentru Nilă și tulburarea lumii pentru Moromete rup logica spiralelor lungi. Ritmul existențial al satului  dat  de muncă și de ora petrecută seara de tineri la poartă cu cele care urmau să le fie neveste, este amenințat de semnele dezordinii. Deocamdată, nimeni nu vorbește de război. Nilă și cei care mergeau la premilitară nu-i prevesteau apropierea.  Moromete și cei adunați în poiana lui Iocan încep să se îngrijoreze de ascensiunea legionarilor după bătaia aplicată lui Dumitru al lui Nae de către Victor Bălosu. Episodul cu premilităria și, mai ales această crimă, anunță catastrofa. Preda  nu va face din Moromeții un roman al războiului. Abia Delirul, care  apare două decenii mai târziu, în 1975, va fi, cumva, un astfel de roman. 

Episodul pregătirii militare îi contrariază pe tineri prin puterea pe care o capătă învățătorul din sat. Acesta îi adună sub ordin, iar ei nu pot să se împotrivească. De unde atâta putere! Toderici îi amenința cu pedepse nemaiauzite pe cei care lipseau de la premilitară: ,,O să-l bag eu în pușcărie…pe mă-sa de bandit!”. Absurditatea ordinelor și amenințările îl scot din sărite pe Nilă care se repede la gâtul comandantului nemulțumit că este alergat și obligat să se culce în noroi. Conflictului îi pune capăt jandarmul, prezent la instrucție, cu o înjurătură adresată răzvrătitului, o amenințare (să nu se pună cu Toderici ,,fiindcă e al dracului și s-ar putea s-o pățească cu el”) și, în final,  cu norocul lui Nilă că îl cunoaște pe Moromete, pe taică-su. Niciunul din cele trei argumente nu lămurea lucrurile. Explicațiile jandarmului nu țineau de militărie, ci de normele morale ale satului. Imperativul supunerii rămânea neexplicat. Ca și instrucția care sporise confuzia lui Nilă. Evenimentele noi intervenite în viața siliștenilor nu aveau noimă. Nilă știa că oamenii înțelegeau viața simplu: muncă, familie, copii, moarte și, din nou, muncă, familie, copii, moarte. Un pogon de pământ, dota pentru măritat, biserica pentru purificare morală și rar, foarte rar, cartea închideau niște frontiere. Abia fonciirea ce-i mai răzvrătea mocnit. De aici, întrebarea lui Nilă când se întorcea acasă de la instrucție: ,,Ce se întâmpla în lume?”. Este un semnal că acea  binecuvântare de care se bucura satul lui va lua sfârșit curând. Un semnal care nu mai concorda cu liniștea din deschiderea romanului: ,,În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viața se scurgea aici fără conflicte mari”. Ecoul acestui avertisment îl vom regăsi în final, când Moromete încetă să mai participe la discuțiile politice din poiana lui Iocan: ,,Lipsite însă de omul lor aceste adunări aveau să-și piardă și ele curând orice interes. Trei ani mai târziu, izbucnea cel de al doilea război mondial”. Și, imediat, cade sentința: ,,Timpul nu mai avea răbdare”. Devine logică legătura dintre instrucția militară, crima legionară și furtuna prevestitoare de rău: războiul.

Nu doar pe Nilă îl nemulțumea puterea comandantului în timpul instrucției pusă de acesta, fără explicații, pe seama datoriei față de stat. Nu era vreme de război; munca era mai importantă decât alergatul fără noimă. Un flăcău, Inochentie, lipsește pentru că, explică cineva absența acestuia: ,,N-a vrut să vie ’cea că el e ostenit de la sapă, ’cea că ce, l-a câștigat statul la belciuge?”. Așadar, cum nu fusese câștigat de stat la belciuge, nu avea nici o datorie față de acesta. Învățătorul îl înjură gros pe Inochentie și explică celor prezenți, ca să înțeleagă și să audă și insubordonatul: ,,Parcă pe mine m-a prins statul de bogdaproste…pe mă-sa de Inochentie…Dar când te cheamă țara la datorie, trebuie să te duci că dacă nu, te ia mama dracului…Că d-aia țara asta a rămas o țară de mameluci, pentru că Inochentie al meu îi dă cu belciugele”. Deci, datoria față de țară! Numai că țăranul, în timp de pace,  nu suferă pentru țara de dincolo de el, cum nici țara nu suferă din cauza necazurilor lui. Țara lui era munca, erau copiii pentru care nu are destul pământ să le dea ca să trăiască pe picioarele lor când vor avea familie.  Țara lui era sărăcia. Unora, țara le mai dădea câte ceva.   ,, ’Cea că dumneavoastră aveți leafă, domnule comandant, zise același glas. <<Îi convine lu domnu Toderici, că are leafă>>, continuă el în gând”. Gândul ,,al doilea”, cel negrăit. Asta ar fi vrut să-i spună și el, cu glas tare, dar  nu putea pentru că Toderici are acum putere să-l trimită la pușcărie! Așa că păstră gândul pentru el, ca Moromete care nu-i da toate lămuririle percitorului de ce nu plătește fonciirea. Ce știa el, învățătorul Toderici, ce însemna să vii obosit de la sapă și să mai trebuiască să ieși seara pe uliță. El nu tăia salcâmul din curte ca să facă bani și să plătească dările la stat. El avea leafă! Iată un motiv de evidențiere a diferenței, unul care introduce otrava nemulțumirii. Inconvenientele care alimentează conflicte de varii naturi: pământul (Moromete nu împarte pământul copiilor), raporturile  umane (Catrina nu-i mai tolerează autoritatea soțului), nesiguranța individului (Birică își face singur dreptate, pentru că de aceasta  de care depindea soarta familiei), tulburarea politică a vieții satului  (violențele legionarilor în Moromeții I, Delirul sau colectivizarea în Moromeții II) etc. sunt adevăratele surse ale intoleranței și urii. Critica a continuat să-l suspecteze pe Marin Preda de ,,compromisuri” pornind chiar de la Moromeții II, în sensul că ar exista reziduuri ale realismului socialist. Literatura acuzată de seducție politică, eventual imorală sau nocivă, ar putea oferi o temă de discuție serioasă, fără îndoială. Literatura nu a fost niciodată scutită de rebuturi. Depinde, însă, ce urmărim să demonstrăm punând literatura sub ghilotina criteriului politic. Preda  nu poate fi răstignit astfel. Mare scriitor, el pornește de la adevărul istoric, nu de la cel politic; diferența se impune. Dacă dorim să judecăm formula romanului Moromeții II  în raport cu  ,,păcatele tinereții” - obsesie netrecută de marii critici,  (Desfășurarea) -, o pistă posibilă de abordare ar trebui să pornească de la tehnica literară ,,anti-…”, Malraux cu ale sale Antimémoires, de exemplu. Bulversarea intenției reale a autorului nu este suficient de convingătoare pentru cititorul care constată că activistul este învins. Realismul frust al lui Preda nu este părăsit pentru că scriitorul urmărește să lase o ,,fotografie” verificabilă istoric a epocii. Iar această epocă a existat, nu este o ficțiune.

Ca activist, Niculae, cu toată încrâncenarea lui, este un antierou; scriitorul face din el comunistul care eșuează, care nu învinge. Preda continuă, pe plan literar, să realizeze o monografie istorică a satului românesc, de data asta în condițiile convulsiunilor politice produse de comunism. Moromeții II  are o valoare monografică exemplară: țăranii nu cred în comunism, nu acceptă colectivizarea - o sabotează -, eroul-model al romanelor realismului socialist care luminează, îndrumă, salvează și impune linia partidului nu apare la Preda în acești parametri. Cel mai iubit dintre pământeni va confirma această orientare, sentința lui Petrini privind ,,era ticăloșilor” fiind edificatoare. Dacă mărturisirea lui Adrian Păunescu poate fi demonstrată, anume că Preda i-ar fi spus lui Ceaușescu: ,,dacă introduceți realismul socialist, eu mă sinucid”, atunci nu mai este loc pentru nici o suspiciune privind convingerile scriitorului. Moromeții II apare în 1972, și este de presupus – de altfel există și mărturii ale autorului – că procesul de elaborare a durat ani de zile.

*

Preda nu va scrie, cu adevărat, niciodată un roman (doar) al războiului, Delirul fiind consacrat crimei politice, rebeliunii legionare în primul rând, și abia apoi  războiului împotriva Rusiei sovietice. Pentru prima temă, memorabilă rămâne  discuția dintre  mamă și Antonescu; tema războiului este acoperită, apoi,  de corespondența de război a lui Paul Ștefan. Deși era captivat de ,,Război și Pace” al lui Tolstoi, de Kutuzov și de Napoleon,  Preda avea ideea lui despre istorie și, în consecință, despre război: istoria nu o fac conducătorii. El crede că românii nu au tradiție în romanul istoric din cauza unei rele înțelegeri a problemei.  După el, doar trei romane se înscriu în acest gen literar:  Pădurea spânzuraților, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și cel al lui Constantin Stere În preajma revoluției. Preda spune că scriitorul român ,,se ocupă de existență” ca temă absolută a artei, ,,în timp ce relațiile omului cu istoria” este o una relativă. Acest raport om - istorie l-a făcut să se gândească pentru volumul II al Delirului, ,,la o formulă miraculoasă cu ajutorul căreia să pot urmări personajele mele până în 1946 când se încheie soarta lui Antonescu în fața tribunalului poporului”. Asta ar fi însemnat, în cadrul acelei formule miraculoase, să-l vedem pe Țugurlan pe front, iar Victor Bălosu ucigaș al lui Dumitru lui Nae, fugit din țară. Situații care ar fi confirmat evoluția firească a personajelor. Dar, acest al doilea volum al Delirului nu a mai apărut. Un istoric literar de primă importanță consideră că este bine că acest al doilea volum nu a mai apărut. Pe ce stă o astfel de concluzie? Preda are o privire de scriitor asupra istoriei, nu de istoric și pentru asta pare să fie  judecat nedrept (pornind de la constatarea că romanele lui nu se suprapun unei realități politice). Criteriul este dincolo de funcția literaturii. Cândva, Bolintineanu spunea că nu este om politic și nici nu a avut ambiția să fie: ,,m-am mulțumit totdeauna a lăsa acel drum celor mai buni decât mine. Dar vor zice unii: dacă nu ești om politic, pentru ce scrii despre politică?”. La aceasta, Bolintineanu răspunde, ca Rousseau. ,,Dacă aș fi fost om politic nu aș fi scris, ci aș fi făcut politică”. Preda, în continuare: ,,În ce privește istoria, așa cum avertizez pe cititor încă din primul volum, războiul nu va face parte în totalitatea lui din volumul al doilea, ci numai acele fapte care justifică titlul, nefirești, care au stârnit acea cantitate de suferință umană de care istoria n-are nevoie”. Astfel, avem confirmată teza la care ținea scriitorul, anume că istoria este făcută nu de eroi, ci de oamenii simpli.

Întotdeauna relația dintre individ și putere este distorsionată, dar în condiții de război voința și puterea individului sunt complet anulate. Paul Ștefan din Delirul este trimis să relateze ce se întâmplă pe front, în război, cum luptau românii la Est după ce Antonescu le ordonase să treacă Prutul pentru recuperarea Basarabiei. Din biroul de redacție, pentru Ștefan  accelerarea istoriei aducea perspectiva convulsiunilor sociale, a modificării structurii constituționale prin tentative de lovituri de stat și rebeliuni. Lângă Odessa, istoria va însemna, însă, haos, suferință, moarte. El plecase pe front cu o înțelegere superficială a politicii, cu un entuziasm neacoperit. Nu era cazul lui Moromete care ținea singur interesul pentru politică, în poiana lui Iocan, citind ziarul. Liberal, el află dintr-un discurs al lui Madgearu că ,,Guvernul partidului liberal român, menținând starea de asediu de trei ani și cerând prelungirea și pe al patrulea an, face o deplorabilă excepție”. 
    ,, - Haiti! se sperie Moromete, Cine e ăsta, mă Cocoșilă?
- E deștept! Răspunse Cocoșilă. Acesta n-a tocit băncile școlii degeaba”.
Cocoșilă și alți câțiva veneau în poiană, la fierăria lui Iocan, să afle ce-i cu politica făcută la București de rege, de Brătieni sau de cei din Parlament. Ei își dădeau seama că ceva începuse să meargă anapoda. Moromete continuă să citească din ziar: ,,Guvernul a practicat arma diversiunii…a încurajat în fapt extremismul terorist. S-au săvârșit crime cu siguranța impunității. Moromete se opri să răsufle”. (Frumos, minunat tablou!). Episodul, extins la rebeliunea legionară de la București, sugerează vinovăția istorică a guvernului, adică a lui Antonescu, de a fi colaborat cu legionarii. În discuția de la vila din afara Bucureștiului, mama îi reproșează generalului colaborarea cu aceștia. Cocoșilă îi povestește lui Moromete că auzise o conversație între doi inși, în gară, din care înțelesese că regele credea că ,,partidele nu mai sunt în stare să guverneze”. Moromete, nedumerit, îl întreabă cine erau acei oameni. Nu știa, nu-i mai văzuse, dar, ca de obicei, își taxează prietenul: ,,Nu-ș’ ce-or fi fost ei, în tot cazul oameni deștepți, nu proști ca tine”.  Erau legionari apăruți și în satul acela din câmpia de lângă Dunăre. Întrebarea lui Moromete nu era gratuită, el urmărea să înțeleagă pericolul dar, ca de obicei,  nu-și mărturisea tot gândul. Așa că, expediază frământarea prietenului cu o înjurătură: ,,Fugi, mă, d-aici. Dă-i în mă-sa de legionari!”.

Marin Preda este unul dintre marii noștri scriitori torturați de înțelegerea secretelor cu care istoria ține în capcanele ei omul. ,,Tolstoi, afirmă el,  sugerează că dincolo de fapte există o forță divină ascunsă care este superioară și lui Napoleon și generalilor care, în fond, determină adevăratul curs al evenimentelor. Nu este de înțeles ce caută, judecând după documentele pe care ni le lasă istoria, un popor care se ridică împotriva altuia și antrenează mari dezastre umane. De pildă, este simplist să crezi că în spatele deciziilor lui Hitler se aflau numai monopolurile germane care ar fi determinat cursul istoriei celui de al III-lea Reich”.
Atunci, care sunt cauzele războiului?

De pe front, Ștefan (Delirul) trimite corespondențe despre luptele încrâncenate fără victorii. Imaginile îi provoacă tulburări, coșmaruri pe care nu poate să le alunge. Când se întoarce la București constată că nimic din ce transmisese el nu mai regăsea în ziar. Corespondența lui, scrisă printre gloanțe, urlete de durere și suferințele celor care mureau fără să înțeleagă pentru ce, fusese ,,adaptată” politic. Falsificată. Pentru Ștefan războiul era realitatea; pentru Niki, prietenul lui, coleg de redacție, cel care îi măsluise corespondența, era un ideal. Era, ca pentru Toderici, țara. La întoarcerea în redacție, Ștefan constată că politica este minciună; războiul însemna moarte, nu avea nimic sfânt. Nilă, la premilitara lui, se întreba, de fapt căuta neputincios să priceapă ce rost aveau ordinele neghioabe ale  învățătorului care îi tăvălea în noroi? De ce trebuia ocupată gara, aceasta nu era sub stăpânirea cuiva? ,,Nilă porni spre casă, dar mergea tot cu fruntea încrețită Avea acea înfățișare chinuită a surzilor care încearcă să înțeleagă din semne. Ce se întâmpla în lume? Cine avea de gând să ocupe gara și să atace satul?”. Nu este mirarea unui mameluc, cum ar fi zis Toderici, ci a omului care nu vedea logica frământărilor care, pentru el încă nu anunțau apropiata catastrofă. Evenimente nelămurite interveneau în viața satului. Armata, o dovediseră generații de generații, era  o rupere de îndeletnicirile obișnuite. Țăranii o priveau  cu ostilitate. Există un folclor al disperării provocat de despărțire, cauzată de militărie:  Nu mi-e jale că mă duc/ Ci mi-e jale după plug/ După plug cu patru boi/ După mândra de la noi. Humuleștenii lui Creangă se jeleau și blestemau luatul cu arcanul a dascălului copiilor lor, bădița Vasile: ,,Afurisit să fie cânerul de vornic, și cum au ars el inima unei mame, așa să-li ardă inima Sfântul Foca de astăzi, lui și tuturor părtașilor  săi, blăstămau femeile din sat, cu lacrimi de foc, în toate părțile”. La Creangă, tabloul are dimensiunea unei tragedii: luatul la oaste însemna violentarea unui univers de viață, a legilor lui existențiale. Mama lui bădiță Vasile își petrece băiatul la Piatra ,,bocindu-l ca pe un mort!”. Nilă al lui Preda, ca și humuleștenii lui Creangă, nu vedea în instrucția militară decât absurdul acesteia. Și avea dreptate. Războiul a adus în viața țăranului român modificări dramatice în mentalități, a provocat fracturi dureroase. Din cauza războiului dispare ordinea în care lumea se așezase parcă pentru totdeauna:  pământ, casă, familie, naștere, muncă, moarte. Și, din nou: pământ, casă, familie, naștere, muncă, moarte. Și, din nou…Adică, viața. Învățătorul Toderici strânge flăcăii din sat și încropește o companie, dar nu le explică rațiunea măsurii. Tineri trudeau toată ziua, de unde să mai rămână loc și pentru ordinele lui Toderici? În plus, nici nu li se spunea de ce este nevoie ca acest Toderici să-i alerge și să-i pună să cânte prostește: ,,Vesel timpul primăverii/ Vesel sunt și eu!”. De ce, adică, să fii vesel sub ordinele lui Toderici. Această nedumirire o trăiește, înainte de război, nu doar Nilă, ci și țăranul din câmpia de lângă Dunăre. La instrucție, lipsa de noimă stârnește în Nilă instinctul de revoltă și mult nu i-a lipsit să-l sugrume, din mânie, pe învățător.
Paul Ștefan din Delirul avea o altă introducere în viața. Înțelegea, credea el, politica; vrea să cunoască în toată dimensiunea ei cauza războiului. Pleacă pe front și trăiește printre urlete de durere și printre morți. Acesta este războiul.  Va scrie despre suferință, despre morți, mulți morți, despre sacrificiul  soldaților luați de la plug, sperând că guvernul și istoria le vor recompensa devotamentul. Trimisese reportaje scrise din iad despre sacrificiul sfârșit în moarte. Pe front, printre soldați, cauza războiului se vedea cu totul altfel decât așa cum o înțelesese din redacție. Luchi, cea care părea destinată să-i devină nevastă, îi citise corespondența apărută în ziar. 
,, - Ți-am citit reportajele, zise ea, sunt bune, dar cam convenționale, pe ici, pe acolo…Istoria asta cu războiul sfânt…O pomenești prea des…
El îi apucă mâna care îl mângâia.
- Ce istorie? În niciunul din reportajele mele, în nici un loc, n-ai să
găsești spunându-se ceva despre războiul sfânt.
- Și totuși…dar mai bine să ți le dau să le citești singur, acasă. Du-te și te schimbă și întoarce-te pe la prânz când vine Niki. Nu mânca în oraș.
Și îi dădu ziarele”.

Niki, fratele iubitei lui, împărtășise entuziasmul lui Ștefan de a pleca pe front: o astfel de experiență îi va consolida statutul de gazetar. Rămas acasă, prietenul adaptase corespondența acestuia nevoilor politice despre ,,războiul sfânt”. O masacrase. Lumea trebuia să creadă în rostul izbăvirii prin sacrificiu. Despre morți avea timp să afle, dacă mai era nevoie. ,,Crezi că e războiul tău, să scrii cum vrei tu despre el? E războiul întregii țări, generalul a mobilizat totul ca să-l susțină, a pus stăpânire pe toate  conștiințele și cine nu se supune, afară, sau va fi mobilizat și trimis pe linia întâia! Asta e, și e bine să te gândești dacă îți place sau nu că te-am salvat, sau ai de gând să pleci din presă și să te dai la fund, să te întorci îndărăt la țară de unde ai venit…”.

Ștefan este uluit. Înțelese că, în cinismul lui, Niki spunea un adevăr: generalul pusese stăpânire pe conștiințele oamenilor. Prietenul lui era unul dintre ei, așa că-i modificase corespondența de război după cum i-a dictat această nouă conștiință. După cum i s-a dat ordin să fie respectată opinia generalului despre război. ,,Războiul sfânt” în care moartea era prețul datoriei față de patrie. Niki se pusese la adăpost de moarte, rămăsese în redacție să scrie despre mântuirea prin luptă pentru o cauză sfântă: patria. Țara lui Toderici. Acceptase, adică, minciuna. Nu o accepți, îi spune el lui Ștefan, te întorci  de unde ai venit, la țară.

Aceasta era alternativa lui. Nu și a lui Ștefan care, abia acum, mai bine decât pe front, își dădu seama că lumea în care intrase îi era străină. O părăsește după ce își înfrânse pornirea de a-și face, violent, dreptate. Experiența războiului îl făcuse să înțeleagă ce se petrecea în lume. Nilă, nu, pentru că nu trecuse prin această experiență. La Ștefan remanența violenței este pusă sub control. Preda nu spune ce se va întâmpla cu el după ce o părăsește pe Luchi. Îl avea în vedere, cu siguranță, pentru continuarea romanului.

Eroii lui Preda, ca și scriitorul de altfel, sunt veșnic în căutare de soluții. Cel mai reprezentativ dintre ei, Moromete, caută semnele timpului citind ziarul în Poiana lui Iocan. Îl interesa ce se zice în parlament. Nu știa că vine războiul, dar nici nu se poate spune că nu intuia pericolul. Puterea lui de a dezlega ghemul încurcat al întâmplărilor îi adusese autoritate în poiana lui Iocan, agora siliștenilor. Greu putea fi contrazis cu temei. Odată, pe la mijlocul lecturii unui articol lung despre discuțiile din parlament, este pus la punct:
,,- Oprește-te că s-a fleșcăit! Întrerupse Cocoșilă. Vezi mă, prostule, adăugă triumfător. Credeai că altă treabă n-au ei în parlament decât să discute că ai tu fonciire multă de plătit!”.
 Cocoșilă se înșela. Citind, Moromete descoperise pericole mai greu de evitat decât hărțuirea perceptorului.
,, - Păi nu se putea, fiindcă era chestiunea asta la ordinea zilei, răspunse Moromete”. Vrea să spună, în acel fel al lui de a nu scoate gândul întreg în lumină, că rebeliunea legionară este un pericol care ar putea să nu-i ocolească nici pe ei. Descoperi citind că dezbaterile din parlament urmăreau prelungirea stării de asediu și a cenzurii presei. Violența legionarilor o impunea. Ei îl uciseseră pe primul ministru I. Gh. Duca pe peronul gării din Sinaia. ,,Stai, domnule, că aici  nu e de glumă! protestă Moromete zgomotos, ca și când el însuși ar fi fost întrerupt pe băncile parlamentului. Va să zică…S-au săvârșit crime cu siguranță! ”.

Violența obișnuită pe care o găsim mai peste tot în Moromeții  (Niculae se bate cu copiii pe câmp, Achim îi bate pe cei care îl agresaseră, Moromete îi lovește cu bâta pe Nilă și pe Paraschiv, la seceriș Bălosu îl bate pe Birică, Țugurlan îl bate pe morar pentru că fură etc.), își schimbă cursul odată cu uciderea lui Dumitru lui Nae de către Victor Bălosu. Crima legionară alarmează lumea lui Moromete. Acest tip de agresivitate nu este acceptată, nici înțeleasă. Ai lui Moromete simțeau cum sunt scoși din timpul lor. Unul care, cum spune Marin Preda în încheierea romanului, care nu mai avea răbdare.

Uimitoare soluție literară!

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postari populare

Promo

Abonamente

Promo