Corneliu Antoniu. ” hieroglifă de frontieră”... de Valentina BECART











Valentina BECART 

Corneliu Antoniu. hieroglifă de frontieră”...


Corneliu Antoniu prezintă cititorului un nou volum de poeme, fructe de mare, volum trilingv (română-germană-engleză) apărut la Fundația Culturală Antares, 2010, Galați, revizia textelor în limba germană fiind efectuată de Elena Andrei. Spicuiesc un fragment din cuvântul de început: ” În 1990 părăsește România și cere azil politic în Belgia. În 1997 se întoarce în România și pune bazele revistei literare Antares, care apare în Galați sub egida U.S.R. Volume de poezie: Ascunsa ninsoare, Ed. Cartea Românească, 1978; Supunerile, Ed. Eminescu, 1982; Fluturele de diamant, Ed. Cartea românească, 1986; Pădurile din Miconia, Ed. Eminescu, 1991; Adio KAP-BLANK, 1996 – roman, Ed. Galateea.” ” Este director al editurii Antares. În anul 1997 instituie ”Ordinul Internațional al Cavalerilor Danubieni”, iar în 2004 primește ”Meritul cultural în rang de Cavaler, din mâna președintelui României. Este președinte al Filialei Galați-Brăila al U.S.R.”.

Cu fiecare volum apărut, poetul Corneliu Antoniu, un neobosit căutător al esențelor,se redefinește, în încercarea de a lua în „stăpânire” spațiile vaste, pure... ale actului creator, recurgând la marea varietate a simbolurilor pentru a-și materializa gândurile, trăirea emoțional reflexivă. Poezia pare a fi singura forţă de comunicare prin mijlocul căreia ”cei blestemaţi sunt chemaţi să rostească, să propovăduiască, în ciuda faptului că lumea seamănă tot mai mult cu un abator”.

și voi mă întrebați ce este poezia”/ și eu vă răspund: sunteți chiar în fața ei!
Da, mereu această întrebare: ce este poezia? Încă nu s-a găsit un tipar, o formulare singulară... ”O insulă, o lume ciudată, această poezie care pâlpâie undeva ca o tulpină de plantă firavă și aromată, care continuă să înflorească pe un pumn de țărână ( într-o glastră, poate) în vreme ce pământul de jur împrejur se crapă de cutremure. Insulă-germen amenințată, într-o lume a seismelor naturale. (I.Voronca – Arte poetice ale secolului XX). Iată o definiție care poate contura frumusețea, perenitatea, dar și fragilitatea, în același timp, a ceea ce poate fi poezia.
o viață întreagă am umblat ca Vodă prin lobodă / îmblânzind oglinzile perfecte / mică deșertăciune a deșertăciunilor”.

Conștiința perisabilității lucrurilor, trecerea inexorabilă a timpului îi tulbură clipa cea repede, inoculându-i un sentiment al zădărniciei, al risipei...

Viața întreagă este un drum în serpentină, o răscruce, o cruciadă de cucerire a unor teritorii visate, a unor stări abia bănuite... Oglinda poate fi ”îmblânzită” o vreme, când steagurile speranței flutură la orizont, când simți că poți atinge cerul cu mâna. Dar, iată, când toamna îți bate în fereastră, cu o melancolică moliciune, nu poți decât să te resemnezi și să constați că totul a fost o ”mică deșertăciune a deșertăciunilor”.

Se resemnează poetul? Momentele pe care le traversează au intensități variate. De răzvrătire, de abandon... Uneori, se mută în ” turla bisericii ” Sfintele Principate” / într-o lucarnă pe unde intră curcubeul / și imnurile cerești în câte șapte limbi deodată”...

Devenirea este echivalentă cu destrămarea, cu pătrunderea silențioasă a morții în țesuturile cele mai intime ale existenței.
biserica a luat foc / iar în biserică lumea vorbește că stă un nebun / care își rupe de la gură și dă de mâncare porumbeilor voiajori –”

Doar trecerea prin foc poate duce la purificarea și eliberarea spiritului de falsele ”închipuiri” lumești. Folosind mijloace stilistice adecvate, poetul ne înfățișează un tablou în care viața se zbate, căutînd o cale de salvare din cătușa materiei. Gândul transcendent îl poate transborda spre necunoscutul impalpabil.” Nebunul” din biserică a ajuns, se pare... la o concluzie zdrobitoare: aceea a nimicniciei a tot ce există.

Clevetitorilor le va veni rândul, în ceasul de seară al unei cine de taină. Doar ”porumbeii voiajori” mai pot duce vestea în lume despre poetul care a cucerit, unul după altul, teritorii stilistice, ca, în final, ”sub streașina mucegăită de atâta monolog”, de atâta liniște... să audă un strigăt: ” sări până nu e prea târziu / că din deșert deșert răsare”.
Și nu știu cum, din ”senin / mierla a început să fumege ca într-un paradis al fructelor de mare / și voi mă întrebați ce este poezia, / și de ce nu am biografie de pământ care să vă bântuie / ca o piramidă arsă din sângele pustnicului născut mort / pe treptele bisericii ”La Principate” care tocmai a luat foc.”

Discursul liric are o sonoritate aparte, tulburătoare, incendiară ( adesea), distanța dintre ”primul fior și rană... putând fi măsurată cu o singură vocală – cea în care toate fulgerile, naufragiile, bucuriile, tristețile, diminețile și înserările ”eului” prigonit din EDEN... își au loc.”

Poetul trece prin flacără întreaga gamă a trăirilor până ce totul devine esență estetică. Relevante sunt versurile:
Prin țarcurile mari ale copilăriei / Trece inima, trec ochii / Mulți vizitatori și plante exotice / Nu știu ce vor, / Mie mi-au dat lacrimile. / Orbul crede în ziua lui de lumină / Eu cred în migrația ploilor / Cum ai spune: hai cu mine și vezi, vadul cu vămile, strunga cu plopi.” (Roaba și trandafirul). În spatele cuvintelor bine strunite, care conferă scrierii duritate și însuflețire, valoare expresivă, rafinament stă de veghe o ”pasăre neagră”, un vis fragil destrămat în întunericul haotic care poartă cu sine gustul amar al deșertăciunii.

Și iată ce ne spune poetul Corneliu Antoniu: ” las vouă moștenire traista în care dorm meduzele și arginții /și casa spânzuratului – cu obloanele devastate”...
Poemele ample, discursive, pline de substanță, de un dramatism estompat, abia schițat... stârnesc în sufletul cititorului anumite trăiri, tresăriri ale ființei impresionabile.

Există în versuri o teamă de singurătate, de ”cer gol”, de pustiu, de zădărnicie a ”rugii”...Ironia acestei existențe, unde totul este iluzie, spectacol gratuit, e cuprinsă într-un vers remarcabil:
voi sunteți nebuni dacă credeți că o astfel de/ biserică străpunsă de fulger ar putea să ardă / acum când tatăl meu s-a dus să urineze un vers direct pe peretele în care voi dați cu capul (Ajută-mă Doamne, ajută-mă Doamne...)( fructe de mare) ”. Ca şi Nietzsche, el înţelege că lumea construită pe metaforă ( interpretare) comportă ”umbre tari şi umbre slabe, cele din urmă aparţinând oamenilor comuni, farsorilor de rugăciune...”

Eliberarea de întreaga tensiune a trăirilor poate fi obținută prin cuvântul așternut pe hârtie, această vibrație între două tensiuni extreme: ”a materiei spre absolut și a ideilor spre materie.” Naturalul extras din firescul mediului său devine subiectul unor alchimii infernale... ”Gândirea, curajul de a gândi, această minune a minunilor presupune un sacrificiu... Sacrificiul care se manifestă în gândirea esențială este o risipire de sine a Omului în vederea vegherii ființei. El este răspunsul la generozitatea cu care ființa s-a dăruit omului în gândire și cuvânt, iar omul asigură gândirea și rostirea ființei.” ( Martin Heidegger). Poetul este rostitorul ființei. El descoperă miezul de foc al cuvintelor printr-un act de iluminare al spiritului creator. Procesul arderii trebuie vegheat, însă, îndeaproape, pentru a obține o flacără inefabilă, revelatorie. În această ”ardere” poetul este totdeauna singur. Această singurătate este o treaptă a creației.” Experiența lui creatoare presupune coborârea în noapte, la rădăcinile obscure ale Ființei, unde e singur ca Orfeu în căutarea Euridicei. Dar flacăra aprinsă în întuneric trebuie să ardă la zenit, sporind cu luminile ei conștiința de sine a umanității.” ” Tu nu explici nimic, poete! Dar lucrurile prin tine devin explicabile...” (O.Cotruș - Meditații critice).

În poezia domnului Corneliu Antoniu descoperim o mare capacitate de metamorfozare a gândurilor – gânduri izvorâte din ”focul nimicitor al sângelui”. Acolo, în adânc, stă conștiința poetului asaltată de neliniști și întrebări. Simbolurile din poemele cuprinse în paginile volumului ”fructe de mare” ne sugerează faptul că ființa umană este doar o tresărire orgolioasă, efemeră, într-un univers infinit –

Trăirea, rostirea sunt prinse în metafore deosebite cu arie largă de semnificații.
Adesea, în lumina poemului apare umbra gândului zbuciumat, tensionat, temător... Acest ”Sisif” care conștientizează că are de dus povara efemerului, nu strigă, nu se lamentează, dimpotrivă, încearcă să-și ascundă cu grijă rănile.

În poemul (Desigur o piatră trebuie să fi fost) găsim energii creatoare, constructive, de mare profunzime a expresiei poetice:
Și mult mai târziu - otrava, / Rama ascuțită a iluziei,/ Semne pe care le-ai rătăcit,/Umbra și fantima ei în tine și/Gata distrus contemplându-te cum ieși din adânc. / Plaja, nisipul, limba care te-a inventat.” Poezia ne obligă să-i urmărim metamorfozele, solicitându-ne o anumită vibrație sufletească. Pana poetului alunecă într-o caligrafie plină de nostalgii ,trezind nenumărate subiecte de reflectare: efemeritate,clipă, nimicnicie etc. Încărcătura existențială, zbuciumul interior este dozat, cu o intuiție grațioasă, prin acumulări răbdătoare, izvorâte dintr-o imaginație luxuriantă. În poezie, ”cuvintele reînvață sunetul pururi nou al apelor, al frunzelor”. Poezia reîmprospătează cuvântul, scoțîndu-l din starea vorbirii curente printr-o decantare lingvistică, căutându-i esența, rafinamentul estetic. Poetul trebuie să „prindă” acea clipă inefabilă și, atunci, ascultă de obsesia sa profundă: aceea a chemării, a inspirației. Într-un moment de delectare extatică,” când vine noaptea în frigul sfâșiat”..., sufletul se deschide rezonând cu absolutul, cu unitatea fundamentală a ființei. Poezia înseamnă transfigurare și, mai ales, expresie. Expresia aduce plusul de calitate în poezie. Ca urmare, poetul Corneliu Antoniu pune accent pe decantarea stilistică, pe înnoirea și diversificarea mijloacelor de expresie.

Doar astfel, cu efort susținut, se obține cernerea aurului din nisipuri... într-o perioadă în care poezia este tot mai amenințată, obligată să coboare în prozaismul străzii.

Expresia poetică, pentru a fi, trebuie cucerită! Ea nu este un datum – cum ar fi spus scolasticii – ci un creatum.” Într-un limbaj inteligibil, poetul caută afinități ascunse, corelații subtile între cuvinte, înnobilând expresia poetică, conștient fiind de ”Originea perfidă a supraviețuirii / Sub alte forme / Cu alte mijloace.” Verbul poetic râvnește, de cele mai multe ori, să transceandă în absolut, acolo unde năvala de lumină ”aruncă în aer împrejmuirea”, ca un țipăt eliberator...Dialogul, monologul, însingurarea, melancholia sunt teme care se regăsesc în volumul ”fructe de mare”. Relevante, cu substraturi semantice deosebite, sunt versurile în care poetul Corneliu Antoniu luptă cu propriul său spirit, cu întrebările, tristețile, cu rătăcirile prin sine însuși:
Dar am văzut bine / Din dreapta mea străluceau două umbre, / Din stânga una număra în gând. / Toate trei culegeau stele / iar la marele ocean planetar / Dintre ape alegeau pulberea. / - Nu mesire, singur eram.”( LA MELINE- Logiile del Grano).

Poetul se retrage, adesea, departe de ochii noștri, pe ”o cărare de taină, lângă vreun Izvor Alb, izvor care vuiește în eternitate”, ducând cu el tumultul poetic, strălucirea estetică..., aruncând către țărm ”fructe de mare”...

 Pașcani-Iași, 25 iulie 2019

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postari populare

Promo

Abonamente

Promo