CÂND TĂCEREA RĂNEȘTE POEMELE. Valentina Becart de CEZARINA ADAMESCU

CEZARINA ADAMESCU
         
Valentina Becart este de mult timp o voce distinctă în poezia românească. Și aceasta a demonstrat-o în nenumărate rânduri prin toate volumele anterioare (și nu sunt puține!), dar mai ales prin originalitatea și găsirea formei care i se potrivește cel mai bine, și anume, acele poeme becartiene, care a făcut-o cunoscută printre critici și printre cititori. Este imposibil să nu-ți amintești de frumusețea poemelor becartiene.

Subtilă, delicată, romantică, atentă la tot ce e frumos, cu un limbaj poetic minuțios șlefuit, și o știință aparte a potrivirii cuvintelor, poeta se mișcă lejer printre metafore, aducând ca noutate inefabilul clipei, de o prospețime înviorătoare, plină de miresme telurice și celeste.

Ca notă specifică, nostalgia funciară care inundă paginile, pătrunzând prin toate fibrele viului:”Nimic din amintire, doar imagini voalate, / flashuri… În sertare, mănuși de catifea / și alte nimicuri” (Ce soir, je suis fatigué…)

Un întreg bagaj poetic, sugestia unei vieți în care ”Timpul s-a lovit de ziduri, ca un lilac orb, ca o / nepăsare”. În care vezi:
”Fotografii aruncate în cămara fără ferestre”; ” trenurile veneau și plecau…”; în care ”Toamna s-a oprit în pragul unei clipe, indecisă”. În acest decor aproape bacovian, apare și poeta:” Eu scriu, cerneala se usucă, plouă în / calendare, / cuvintele se pierd într-o mare de smarald”. Toate acestea nu o împiedică să admire însă, cum:”seara își alungă caii spre pădurea de argint” ”și toate cuvintele tremurate se sting / într-un vers anonim…” Aceasta ar fi prima confesiune lirică, ținând loc de Cuvânt al autoarei Valentina Becart.

De fapt, întregul volum e o lungă confesiune cu accente uneori, sfâșietoare, alteori calme, cu tandre îmbrățișări de cuvânt, cu scânteieri de vis, cu miresme amărui și dor de înflorire. Și peste fire plutește ”toată această blândă resemnare” (O nouă tresărire), ”când seara mă-mpresoară / ca un zid”.

Sigur că poeta așează dragostea pe primul loc în viața omului. Pentru poetă, iubirea înseamnă: ”Să mergem, deci..., pe-același fir / Invizibil / și să-mpărțim lumina între noi / să rostim aceleași lucruri / când toate năzuințele se sting / în nepăsarea unor ploi” (În ochiul unui demon).

Și alte elemente întregesc universul poetic al autoarei. De pildă:”un fir de busuioc, / și-o cruce de flori”(Să-mi descânți);”o lotcă în larg / căutând paradisul”(Neliniști prădând).

Poeta folosește adeseori comparația:”Ziua curgea ca un râu /
neîmblânzit, iscoditor” ;”Seara se-nălța ca o flacără mare, / tremurată”;”o mare, ca o nesfârșită / teamă / într-o liniște de așteptare învinsă”;”ca un suflet căzut în genunchi”;”tăcută / clipa, ca o panteră - în ochiul / plin de-nfiorare”; ”prima dimineață – vai... ca un cimitir / înflorit –”, etc. 

Metafore: ”în partea stângă a nesomnului”; ”mă curtează o
neliniște”; ”zâmbet încrustat în statui”; ”adăpost într-un ochi
lunatic”; ș.a.

Picături de melancolie se strecoară precum lumina prin perdele:”În pragul melancoliilor mele, / stătea / o vară fără seamăn”. Dar această melancolie se transformă adeseori într-o ”blândă resemnare”, născătoare și ea de pronii poetice.

Folosirea frecventă a categoriilor temporale: astăzi, mâine, ziua, seara, minutul, clipa, dezvăluie relația specială a poetei cu Timpul. De asemenea, motivul oglinzii arată același lucru. În schimb, lumina e ”mereu uzurpatoare”. Altădată:”năvalnica lumină mă cuprinde-n / brațe / și mă strînge: / ajunge!” (În pas cu vara). Jocul de lumină și umbră, capătă note misterioase, ceea ce o face pe autoare să se întrebe:”de ce-i atâta vină / în zbaterea luminii, / tresărind în ochi, pe tâmple...”

Starea de dorință se regăsește în verbe la condițional optativ: aș vrea (în repetate rânduri): ”Aș vrea, aș vrea să strig” (În pas cu vara). Uneori, chiar și iubirea este trecută la condițional-optativ: ”Aș vrea să-ți vorbesc de iubire”.

Autoarea folosește mult și repetiția ca să sporească efectul versurilor, al mesajului, în special în versul final, pe care-l repetă, ca un ecou ce prelungește starea poetică, ca și când nu s-ar îndura să plece, să părăsească pagina.

Elemente romantice: ”o lotcă în larg / căutând paradisul…”; de asemenea, este prezent visul: ”voi fi departe, în zborul unor / fluturi / sau visătoare în albul / unui nesfârșit suspin”(Niciodată toamna...). Poeta caută necurmat, ”Un loc de visare”: ”totdeauna o barcă în larg / când țărmul își caută un loc / de visare”.

Nu lipsesc nici categoriile spirituale, cosmice: ”furtuna de îngeri”; ”doar cer... și-atâta infinit –”;ș.a.

În condițiile în care ”vremea mea” e ”mereu / pe ducă”, poeta nu are decât o soluție:”mă leg de tine, amintire”,

Constanta poeziei Valentina Becart este mirarea, uimirea în fața faptului de a fi:”Doamne, / de ce viața își caută adăpost / într-un cuvânt naiv, tremurat? // La un capăt de gând, / e un semn de întrebare, – ca o rană / deschisă – / Cineva strigă, altcineva și-a pus în cosițe / o floare / și nimeni n-aude cum răsună un clopot / de seară, / și cum se-adună la cină, grăbitele stihii” (Într-un cuvânt tremurat). Iar altădată: ”Doar eu - un rătăcit pe-o veșnică /
cărare; / nimic din slava zilei, doar mirare, / pe treapta cea de jos, / am coborât / și-am plâns / iar focul unui gând – întreg adâncul / l-a cuprins”.

Amestec de concret și abstract, de natural și supranatural, în poezia ”Ora de melancolie”: ”în brațele ielelor / ești tu, cu ochi melancolici, / mușcând dintr-un măr roșu-aprins...”

Conștientă de trecerea ei luminoasă prin lume, poeta spune:
”Prin viața aceasta / înșelătoare, / am trecut - cu sufletul la vedere” (Legământ cu o stea...). Pentru ca, destul de blazată, să constate: ”Pe firul acesta subțire / nu mai am curajul nici să visez / Timpul / și-a trimis solii împăcării / să-mi anunțe plecarea; / lângă sufletul meu obosit / mai stă de veghe - o noapte haină...” (Legământ cu o stea...).

Unele versuri au un caracter aforistic:”infernul începe cu prima / tăcere, / din ruga cea mai aprinsă” (Ca o zbatere de tâmplă). Și:”infernul începe cu prima tăcere”; ”Timpul înflorește,/ nepermis, / într-o rană”; ”căderile / în gol / aduc liniștea mai aproape”;

În dorința sa de contopire cu natura, de integrare în legile naturii și ale cosmosului, autoarea spune: ”m-am înfrățit cu vântul când îndoiala / se-nfiripa în sânge; / și-acolo, în câmpie, / doar iarba murmura / aceeași poezie. // m-am înfrățit cu dorul / când toamnele se pregăteau / de fugă / și-ascunsă într-un bob / de rouă / m-am prefăcut în verde / și peste toate, / doar cântec și lumină.// m-am înfrățit cu valul / când țărmul întreba de tine; / și-acolo, pe nisip, / doar vântul se-auzea / cum cerne dintr-un vis” (Salvează-mi visul).

Personificarea este, de asemenea, frecvent folosită: ”numai zorile se mai spală / pe mâini”; ”doar lumina se-aruncă voioasă,/ din ram în ram”; ”caii mei de fum”; ”ziua mă întâmpină cu aceeași privire / lascivă”; etc.

Din unele poeme s-ar putea desprinde ecouri nipone, mini-poeme în stil haiku: ”salt peste viață / vid, eternitate... / și totuși, ecou...” E o chintesență a poeziei cu parfum de inefabil. (Nimic nou, doar ecoul...) Și, în aceeași poezie: ”drum în serpentină / vânt peste câmpie / cuibul gol”. Și altele două: ”în sihastra vale / nici urmă de visare / lan cosit”; ”clepsidre sparte / un timp al nimănui / doar jale...” Aceste tablouri miniaturale conțin esență de poezie în flacoane mici, delicate, așa cum se păstrează parfumurile fine.

Inspirația o poartă pe aripile sale, făcând-o să se contemple în propria imagine:”nimic de ieri, mereu o nouă formă, / și eu, printre flăcări și fum, / o arcă la mal...” (O arcă la mal...) – seamănă cu titlul vreunei piese de teatru cu un final optimist.

Poezia Valentinei Becart este modernă, dar în același timp, ritmică și plină de muzicalitate, bogată în substanță, cu palide reflexe solare și ecouri livrești ale poeziei și filozofiei universale, un rug de liniște ”peste focul mocnit /zăvorât / în adâncuri” (Ce foșnet de iele...)

Un fel de triumf al cuvintelor împotriva tăcerii există în poezia: ”Toamne răstignite-n cer”:”… azi…/ cuvintele mi-au cumpărat / tăcerea / c-un singur semn…” Acest semn e biruința, speranța, dăinuirea (Toamne răstignite-n cer).

Jurăminte, semne, anotimpuri, lumini, pietre adormite, semne de întrebare, fluturi, mireasma unei flori, albia unor amintiri, nopți de așteptare, risipă. Un întreg arsenal poetic, materiale de construcție cu care se ridică edificiul spiritual, unde-și află sălașul, Poezia.

Cât despre amintiri, poeta spune: ”Ard amintirile ca o pădure părăsită”.

La Valentina Becart până și gîndul e nedumerit și ”fisurat de îndoială” (Această fisură...). Iar cerul ”e uneori prea sus” și sufletul e păstrat ”într-o sferă albastră”(Această fisură...). Puterea gândului e uimitoare: el e vântuit, viscolit, tăcut, gâlcevit, pătrunde și transcende timpul și spațiile. Urmându-l, sau mergând cu un pas înaintea lui, ne putem trezi într-o altă lume: lumea de sub puterea minții. De aici sintagmele: ”viscolul unui gând”,”sub fruntea prea senină a unui gând / înflorit”.

” De-aș înțelege, ( o, cât aș vrea) / rostul fiecărui / gând rostit, / aș merge în vârful picioarelor, / să nu trezesc pantera / din adâncul Marelui Timp” (De-aș putea...).

Poeziile Valentinei Becart îmblânzesc până și vântul: ”Iată și ziua în care vântul / s-a îmblânzit / și tăcerile s-au prefăcut în cuvinte” (Vis de toamnă...)

Deși folosește cuvintele uzuale ale vocabularului nostru, Valentina Becart evită locurile comune, pastișa, clișeiele, căutând imagini proaspete, inedite, tablouri smulse din natură și viață, tablouri ascunse în propriul suflet, pe care acum le scoate la lumină și le împărtășește.

E dificil de găsit o cărare nebătătorită în poezie, dar, cu atât mai mult, poeta se îndreaptă către ținuturile virgine, pentru a găsi locuri și oameni care ne pot umple de bucurie și frumusețe genuină. Poezia ei aduce un plus de liniște, seninătate, profunzime,  într-o lume agitată, tulburată, al cărei cuvânt de ordine este conflictul. Sau, cum zice poeta, ea caută: ”liniștea dintre zvonuri”, o sintagmă care surprinde exact starea de azi.

Cu aceste poeme, Valentina Becart ne îmbrățișează sincer, oferindu-ne fărâmele de cuminecătură ale inimii sale: ”Îmbrățișează-mă / când zorii își deschid în noi / serafice petale / și-i altfel cerul; / aprinde-n ceasul zilei dorul / și lasă timpul să alerge în voie / acolo unde dragostea se-aprinde într-o rază. / Ascunde-mă la tine în suflet / când ploile de vară ne curtează / și-i altfel mângâierea; / îmbrățișează-mă când noaptea-n vise / se strecoară / și dacă o singură petală o să te doară / atunci vei înțelege de ce iubirea / renaște-n fiecare taină / și se-aprind lumini – în fiecare gând - / atunci când înserează...” (Îmbrățișează-mă...)

O întrebare cât se poate de îndreptățită:”Cine spune că lumea / s-a vindecat / când toate lumânările / ard / la căpătâiul unui gând?” (Cu miros de ambră).

Iată un poem cu imagini cât se poate de inedite:”Să aducem codri / mai aproape, / când începe povestea; / a fost odată..., / și-n lacrimă / e tot ce mai încape... // să rupem floarea / de colț, / într-o noapte / când fulgerul / și-anunță / domnia; / munții vor fi tot / acolo... / în dimineața senină, / rară e privirea / peste toate...” (În dimineața senină).

Cât privește poezia care dă titlul volumului, e cât se poate de firească: toți am experimentat neliniștea, îndoiala, nerăbdarea din tăcere, cu toții ne-am întrebat de ce tace iubitul, iubita, prietenul, părinții, toți cei care ne înconjoară, făcându-ne să ne simțim singuri pe lume în absența lor? Poeta oferă răspunsuri în acest poem care par să adâncească și mai mult angoasa generată de această misterioasă și neînțeleasă,”Vrăjmașă tăcere, absurdă, feroce...”, această stare a minții și sufletului. Până când, într-o zi, vom putea spune, ca și autoarea:”Astăzi, în tăcerea mea a înflorit un strigăt!” (Aș frânge tăcerea).

Valentina Becart a scris un ciclu de poeme intitulat: ”Poeme fără capăt”, în care-și exprimă crezul poetic. Ca și ”poemele becartiene” o altă invenție a autoarei, de mare impact printre cititorii care le-au gustat, ele rotunjesc o operă bine închegată, structurată tematic, care o propulsează pe autoare printre scriitorii de marcă ai generației actuale.

Valentina Becart, Aș frânge tăcerea (poeme), Editura Ștef, Iași, 2019.

7 Septembrie 2019