Subiectul, ca să scriu așa, nu este nou, în ceea ce mă privește. L-am gândit, ba l-am și trăit… aproape 30 de ani. Dovezi, se găsesc și în paginile cărții Sufletul nostru, ce poate fi descărcată de pe site-ul editurii, mai jos citat, fără altă obligație decât să fie citită; dacă tot a fost descărcată. Deci, întrebându-mă sincer: Ce mi-a adus mie această schimbare? răspund la fel de sincer: tot ce visam înainte de ea. Adică libertate individuală. De informare, de expresie, de activitate, de opțiune, funcție de oportunitățile destinului. Ce-aș fi putut să vreau mai mult?! Recunosc adevărul: am avut parte de un destin favorizant, întru această libertate individuală. Nu-mi convenea cândva programul t.v. de 2 ore, dedicat “știm noi cui”. Ulterior, am ajuns ca în aproape fiecare cameră să avem câte un aparat. Însă, de câțiva ani buni, nu le mai deschidem. Două televizoare au fost oferite unor vecini. Nu-mi plăcea, pe vremuri, să stau ore întregi la cozi, pentru ouă și alte rarități, ca să nu mai vorbesc de carne. Am mîncat pe săturate, vreo 15 ani, să mă refac – vorba unui amic gurmand – apoi mi s-a acrit de toate alea. În anul 2004 am devenit vegetarian, iar din 2005 am renunțat definitiv la alcool. Nimeni nu m-a obligat să fac așa ceva, dar nici nu m-a oprit. Tot în acele timpuri, mă holbam doar la ideea de a citi, pe îndelete, istoria religiilor, scrisă de Mircea Eliade, aflată într-un singur exemplar, poate două, la biblioteca municipală; iar despre Sfântul Augustin nu auzisem deloc. Ulterior, am citit cam tot ce am dorit din autorul umblat prin India, iar astăzi oscilez între traducerea lui Noica și a unui prieten din copilărie, Vasile Sav, din scrierile sfântului citat. Mai mult chiar, îmi permit să strâmb din nas vs conținutul acestor jinduite cărți, de odinioară, considerându-le net depășite de texte, altfel aflate pe toate drumurile, scrise de autori mult mai evoluați spiritual, unii fiind sfinți unanim recunoscuți... Ceea ce nu înseamnă că mi-aș fi făcut o meserie din asemenea lecturi. Dimpotrivă. Reținând recomandarea acelor tipi evouluați – cum că fiecare om ce se vrea cât de cât exemplar, este dator să trăiască doar din propria sa muncă - mi-am văzut de meseria învățată în comunism; singura pe care o știam cât de cât. Legea lui Farfuridi, des invocată, inclusiv de interlocutorii anchetei citate - Să se revizuiască – primesc, dar să nu se schimbe nimic; ori viceversa – mi se pare a fi nu doar lozinca societății românești, revelată de Caragiale, cât legea de aur a oricărui om născut pe această planetă. Arătați-mi un singur individ; nu numai dornic de schimbare, dar mai ales gata să-și pună primul la bătaie pielea, în saramura acelei schimbări. Sincer, nu am întâlnit vreunul. Nici eu nu fac excepție la regulă, de bunăseama. Unicul exemplar uman, pare-se gata s-o facă, legendarul Che Guevara, n-a găsit prea mulți amatori, așa că a preferat să moară, la disperare; ca să rămână măcar legenda schimbării – transformării – prefacerii, care se mai poate numi și revoluție… Deci, mă declar mulțumit de transformarea ce am asimilat – nici mai mult nici mai puțin decât am putut suporta. Desigur, nu-mi închipui să vină din afara mea; fie că n-aș putea s-o asimilez, fie că nu mi-ar conveni. Per ansamblu, prefacerea din societate nu cred să fie altceva decât o rezultantă a celor individuale. Dacă acestea există și sunt consistente – ele se vor reflecta și în cea a societății. La ce bun să mă tot uit peste garduri, să comentez și să judec schimbarea altora? Aș pierde aiurea timpul prețios.
Este inutil să repet că nu-mi convine calitatea clasei politice. Încă de la finele secolului 20, discutând chestiunea cu un bun amic, acesta îmi relata cu simplitate: “…Mă, românii, ca toate popoarele, dau la pește în balta politicii: și ce prind – aia mănâncă. Domnul acela vârstnic, simpatic, vestit, care a candidat la președinție în primele alegeri libere, avea dreptate când ne reproșa analfabetismul politic. Dar de unde să știm noi mai multe decât ne-a învățat partidul nostru?! Politicienii de azi sunt tot cei care au mai fost – logic - vopsiți pe ici – pe colo… Alfabetizarea, da, este bună, este necesară, însă durează ceva, ani buni, să crească adevărații politicieni, noi nu cred s-o mai prindem…” Un punct de vedere onest al unui individ trăit în secolul 20; în tot cazul, o replică mai doldora de bun-simț nu am reținut în această privință.
Am notat și necazul cetățenilor onești vs îmbogățirea nejustificată a unor indivizi din societatea post-decembristă. Escrocherii, cârdășii cu funcționarii corupți, spălare de bani și mai ales furt cinstit din banul public. Spre a respecta adevărul, această situație este la fel de veche, universală, mondială, precum statul și nu cred să dispară mai devreme de dispariția statului. Personal, prefer să urmez recomandările sfinților: Orice om doarme într-un singur pat și mănâncă la o singură masă, Dacă vrei să distrugi pe cineva, dă-i bani obținuți ușor sau pur și simplu Dați-i Cezarului ce este al Cezarului. (Iar ce face mai departe Cezarul cu daniile, nu este treaba noastră.) Ca divertisment, am urmărit câteva destine ale unor asemenea indivizi. Mai vechi – dintre cei care l-au înfundat pe Eminescu, la vremea lui – sau mai noi, din ultimii 30 de ani. Povești eminamente triste. Una dintre acestea s-a consumat la mai puțin de 90 kilometri de reședința județului Sălaj. Nume: Stoica – faimosul patron al Caritas-ului. Prin anii 2000 - aflam din bârfa clujeană - respectivul nu mai avea bani nici pentru întreținere la bloc… În definitiv, banii, bunurile – averea materială în general – nu reprezintă decât niște mijloace oarecare. Prefer să mă focusez pe creație: famile, muncă, prieteni, literatură, evoluție spirituală - și tot ce se mai poate vedea, concret, în jurul unui om. Cred că acestea ar constitui adevăratul scop pentru care trăim pe pământ.
Informându-se, din sursele abundente ale internetului, despre trecutul fabulos, multimilenar, al geților, dacilor, tracilor - precursorii românilor - despre rolul lor “colosal” în formarea popoarelor indo-europene, ca și a limbilor acestora, sufletiștii patrioți autohtoni par profund nemulțumiți, dezamăgiți, frustrați de... lipsa recunoașterii internaționale! Nu cred că în visele lor merg până la pretenția ca toate națiunile lumii să se înghesuie, care mai de care, să le recunoască de zor meritele, să se ploconească dinaintea lor – chiar românii adevărați ar râde, primii, de asemenea năzdrăvănie – dar mi se pare fără nici un haz. După 7-8 mii de ani de istorie, i se face oricui lehamite de asemenea deșertăciuni. Iar cel puțin 20 % din români – cei adevărați, potrivit Grupului de la Cluj - știu în mod sigur în ce constă adevărul...
Concluzii nu există – viața merge înainte. Schimbarea cea mai importantă nu ar fi neaparat integrarea în U.E. – care nu este rea, nici mai pe la ușa bucătăriei - cât libertatea individuală, cu accesul cvasi-nelimitat la tehnologie și informație: aici, profesioniștii de top fiind fete și băieți de pe plaiuri mioritice. A recunoscut-o deja Microsoft-ul, unde a doua limbă vorbită este româna. Comuniști, conform cutumelor, s-a consemnat într-una bucată – Che. Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată a fost exact ce s-a văzut: lideri mai mult sau mai puțin carismatici, gen Stalin, Tito, Ceaușescu, nomenclatură de partid, poliție de partid, trepăduși de partid, dușmani de partid și o grămadă, mai mult sau mai puțin idealistă, pe post de membri cu carnet, considerați de unii drept noua clasă privilegiată, iar de alții fraieri. Neajunsul evident al SSMD: nu s-a putut întreține prea mult prin mijloace proprii. Generația mea a trăit epoca de aur între anii 1964-1972, când și-a făcut cuminte liceul sau școala profesională, precum și debutul în facultate – în rest n-a fost atât bine. În ceea ce privește capitalismul nemilos, cu veroasa lui democrație - a mers nepăsător mai departe; deși singura calitate a acestei struțo-cămile social-politice este cea recunoscută și de Winston Churchill: nenorocitul funcționează! Poate să-l înjure oricine că nu se supără. Mai degrabă întoarce și celălalt obraz – ca-n scripturi – gata să scoată bani și din înjurături; dacă se vând la un preț bun. Dumnezeul său este Piața iar Scriptura sa este Factura; cu sau fără T.V.A. Mărturia cea mai concludentă a triumfului său fiindu-i oferiă pe tavă de falimentul așa zisului comunism – idealist, sensibil, suspicios, țâfnos - experimentat cu viața și moartea de peste un miliard de oameni, de pe trei continente.
Pentru descărcarea cărții citate, accesați site-ul editurii www.placebo.ro – ultima secțiune din partea dreaptă. Cine vrea, poate să și publice, tot ce dorește, liber de orice obligații ale drepturilor de autor. Noi suntem autorul.
Paul Strepol, prozator
alias Aurel Pop, programator
articol apărut în revista Litera 13 nr 19/2019
Postări
0 Comentarii