Daniel Luca - Inspiratul croitor de cuvinte

Cristian Gabriel Moraru

Inspiratul croitor de cuvinte


Superbisima poezie pe care o scrie timișoreanul Daniel Luca este țesută cu firul de aur al sufletului său. În volumul Croitorul de noapte (Satu Mare, Ed. Inspirescu, 2019) întâlnim o poezie de o simplitate și de o putere de sugestie fantastică deopotrivă.
 

Poezia lui Daniel Luca deschide cititorilor săi ușa spre un univers liric reflexiv, cu sensuri profunde și concentrate pe spații restrânse, care, pe timp de noapte, funcționează ca lumina unui laser, menită să ne distragă atenția de la stresul vieții cotidiene. O poezie scrisă inteligent, fără podoabe sau zorzoane stilistice inutile, care reușește, măcar pentru o vreme, să ne pună pe gânduri, să retrăim un sentiment, să accesăm, într-un cuvânt, dimensiunea spirituală...

Poezia care conferă titlul volumului este o autentică ars boema, dedicată poetului Vasile Rodian, în care licoarea lui Bachus contribuie la dobândirii stării de grație: „Acul s-a încărcat/ prin ureche/ cu vin/ înșiră cuvinte pe etamină/ știe deocamdată/ doar trei/ sec/ demisec/ demidulce/ de-acum e croitor...” (Croitorul de noapte, p. 23).

Unele poeme par niște scoici, adevărate monade lirice, pe care, dacă le punem la ureche, auzim șoapta unor metafore: „De o vreme încoace/ în locul/ firului de păr/ căzut/ îmi crește/ câte o frunză.” (Înfrunzire, p. 7); „Ușa bisericii/ plânge/ cu ceară.” (Ușa, p. 10); „Când     ți-am sărutat/ pleoapele/ ți-am atins/ privirea.” (Sărutul, p. 20) sau „Aroma ta de femeie/ își face culcuș/ în căușul/ palmelor mele.” (Aromă, p. 33).

Sentimentul intimității este țesut pe canavaua cuvintelor doar din câteva împunsături de ac: „În seara aceasta/ nu te voi întreba/ cu ce rochie/ te îmbraci/ cu ce pantofi/ te încalți/ ori cu ce poșetă/ le vei asorta/ în seara aceasta/ te vei îmbrăca/ numai cu mine.” (Seara, p. 18).
 
Ochelarii croitorului de noapte devin un obiect indispensabil în relaționarea cu persoana iubită, efectul fiind acela că, de la curățarea de prea multe ori a ochelarilor săi cu inima-batistă a partenerei, i s-au zgâriat lentilele: „De atâtea ori/ mi-am șters/ ochelarii/ de căptușeala/ inimii tale/ încât/ s-au zgâriat/ lentilele...” (Ochelari, p. 25). Amintirea unui sărut franțuzesc devine la Daniel Luca chiar un pretext de a realiza o artă poetică sui-generis: „Când mi-ai strecurat/ limba/ printre buze/ mi-ai adunat/ toate cuvintele/ și le-ai înghițit.” (Cuvinte, p. 28).

În această carte, întâlnim și o simpatică baladă relativă la măturoiul cu care era dezmierdată spinarea boemului care, în tinerețe, se întorcea uneori acasă de-abia „la ceas de răsărit”: „Măturoiul își amintește cu jind/ de tinerețea răzvrătirii ei/ pe iubitorul gradelor înalte/ întors din pribegiile tulburi/ la ceas de răsărit/ acum doar reazeamă în belciuge/ poarta putredă/ făcând flotări/ lucrându-și mușchii/ în așteptarea spinărilor/ virgine.” (Balada măturoiului, p. 45).

Că Daniel Luca este înzestrat cu un dezvoltat simț al umorului reiese și din poemul în care se referă la drogul iubirii: „Nu credeam/ că e atât de periculos/ să fii drogat cu iubire/ până nu m-am trezit/ de unul singur/ păzind un cactus/ în mijlocul deșertului.” (Drog, p. 49), chiar dacă tot el recunoaște că se poate vindeca doar prin iubire: „Mă voi vindeca/ de tine/ iubindu-te.” (Vindecare, p. 77).

„Ivit/ din rătăcire/ și visare” (p.62), poetul Daniel Luca este nostalgic după vârsta copilăriei (Copilărie, p.79) sau după chipul matern ca în poemul Nedumerire din finalul cărții.

De-abia așteptăm, Croitorule năzdrăvan, să citim ce-ai mai scris peste noapte!