Lume, lume, iată calea! de Hugo MĂRĂCINEANU












Hugo MĂRĂCINEANU


Lume, lume, iată calea!

În arderea sa continuă, artistul ajunge să trăiască sentimentul că de fapt el a trăit pentru ceilalți, că mereu și mereu s-a raportat la opinia, la cum va fi recepționat de ceilalți și nu cum și-l imaginează, cum îl simt ei, ci așa cum este el, așa cum vrea el să fie, să-i perceapă ceilalți mesajul, trăirea, starea pe care el o transmite.

Artistul constată uneori prea târziu că a fost rob într-o sclavie orientată numai spre ceilalți, ori rob al unor procedee însușite, exersate, verificate și că de fapt și celel mai intime îndrăzneli, trăiri și gânduri și le-a autocenzurat forțat de grija permanentă a reacției celorlalți.

E bine, e rău?! Tocmai aceasta este problema că nu știe, că nu știm, pe el îl mână doar elanul de a crea, de a descoperii, de a se modela și descoperi în raport cu ceea ce face.
Preocupat permanent de șlefuirea mijloacelor de expresie, artistul se izolează în atelier ori la masa de scris, în lumea muncii sale, se rupe de cotidianul, repetabilul, banalul care lui nu-i mai spune nimic, nu-l cunoaște, nu vrea să-l cunoască, dar nici nu-i simte lipsa pentru că efortul de a se cunoaște, de a se împărtăși, de a veni spre ceilalți este prea mare.
Dacă munca fizică îți stoarce sudoarea, munca cu sufletul te stoarce de zile și te face un ciudat printre ceilalți.

Pentru cei din jur starea artistului din care el se hrănește, se autodefinește, apare ca o îngâmfare, ca egoism, ca boemă, ca nebunie ori, că vezi Doamne- Ăsta face pe nebunul!, dar în fond este și el ca toată lumea.

Da, așa îi vor ceilalți- ca toată lumea! și adevărul este că artistul e ca toată lumea la un loc și încă ceva pe deasupra, pe acest ceva îl caută, îl crează, îl exacerbează ți pentru el tremură că nu va fi citit, descoperit, trăit de consumatorul de artă ( că de scârțari, scaârțari pe hârtie și de domni pozari cu penelul e plină lumea și, mai nou, internetul! ).
Artistul îi cuprinde pe toți dar nu așa cum sunt ori cum se vor ei, ci așa cum îi percepe, îi vrea, îi acceptă și le scuză existența banală, artistul.

Da, le scuză existența care pentru el e banală: toți vin, curg, se înmulțesc și pier fără a zice nimic- nici pentru ei, nici pentru ceilalți, nici pentru urmași; ei sunt ca să fie și pier pentru că altfel nu se poate, ei sunt realitatea din care artistul este exclus.

Dar și artistul dispare fizic- ca persoană materială, și totuși rămâne și trăiește prin trăirile celor care îi preiau operele, stările, ideile. Gândiți-vă câte patimi ați trăit ca Victor Hugo, ca Shakespeare, ca Shiler, ca Haine, ca Eminescu, Eliade, Coșbuc, câtă nebunie, forță și neputință emană spiralele de orange și roșuale lui Van Gogh, ce mare-i patima luminii și a aurului la Rembrandt, calmul primitiv-echilibrat la Gaughen, frica, nebunia, întunecarea la Dostoevschi, neliniștea și revolta lui Degas, Touluse Lautrec, lucrurile cromatice infinite în irizări paradisiace ale impresioniștilo, forța, cruzimea, ura, zgomotul fovismului.

Uite că artistul nu piere ( chiar dacă a trăit înometat, zdrențuros, neadulat ), el rămâne să-și clocească însingurările din atelier în sufletele celor ce vin să pună sămânța de iluzie, îndrăzneală, revoltă și eroism în inimile celor ce vor, pot și știu să citească o operă de artă. Și atunci, tu cel neatins de harul divin ( ori de blestemul de a crea ) te-ai trezi iubind ca Petrarca, ca tânărul Wester, ca Luceafărul – nemuritorul limbii române, ca Meșterul Manole ziditor de viață pentru a crea credința și însăși viața.

Cu toate că vin și curg pe inima și cultura omului, că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!, iată un motiv pentru care diriguitorii zilelor și fondurilor apreciază mai repede un artizan sau cârpaci, că, bașca, le mai și pică ceva.

Foamea e o stare cotidiană a însetatului de adevăr și n-are nevoie de diriguitori și ei simt asta și se pitesc în spatele unor manifestări efemere, cu cost barosan, și fără cine știe ce taine și absconsuri.

Dar nimic nu-i mai nou sub soare că măgarii ne dau lecții de canto, orbii ne apreciază culorile, muții ne țin cursuri de morală și etică, că nu-i așa...avem democrație și suntem liberi să fim nimic!

publicat in Litera 13 nr 21/2020
https://www.litera13.ro/2020/01/litera-13-nr-212020.html


Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonare prin email

Litera 13 pe Facebook

Postari populare

Etichete

Arhiva