Virgil ANDRONESCU
...de nemângâiere
Sunt bolnav, Doamne,
De-atâta nemângâiere
Nu mai am lacrimi
Să plâng!
De-atâta plâns
După mâinile Mamei,
După învățăturile Tatei!
Sunt bolnav, Doamne,
Şi tremur
După o mângâiere
Pe creştet,
Cât un cutremur,
De-mi vine să plâng!
La oricare adiere...
De-atâta plâns în mine,
După o mângâiere
Fie şi-n gând,
Fie şi-n vorbe!
Doamne,
Cred în cuvânt,
Nu în plâns
Că nu mai pot să plâng
De-atâta neplâns,
De atâta amar de durere.
Totu-i în van,
Totul e vânt...!
Doamne,
Pe părinţi
I-am zidit în veşnic cuvânt
Să-i mai am
Buni şi cuminţi,
Să îi simt!
Pe iubiții părinți!
Brăila, 21.09.202
Postări
0 Comentarii