Angela Martin despre metafora orbirii în romanele lui Augustin Buzura de G. Apostoiu

 G. Apostoiu

   

Angela Martin despre metafora orbirii în romanele lui Augustin Buzura  

 

La 10 iulie se împlinesc trei ani de când scriitorul Augustin Buzura a părăsit această lume. În ultimul timp nu (o) mai vedea. O înțelegea, însă, și trăia cu mâhnirea lui dintotdeauna provocată de nesiguranța românului în fața istoriei. Ca o orbire… 

La Editura Școala Ardeleană, sub egida Fundației Transilvania Leaders, a apărut volumul Conștiință și cuvânt. Eseuri despre romanele lui Augustin Buzura,  semnat de Angela Martin. Sunt adunate studiile ivite din laborioasa muncă de pregătire a edițiilor definitive pe care scriitorul i-a încredințat-o autoarei în 2009. Un proiect editorial finalizat cu tenacitate, după  cercetări și investigații asidue. Opt ani, opt cărți, opt studii!  Contribuțiile autoarei sunt fundamentale pentru receptarea unui prozator a cărui operă lasă impresia unui sol accidentat pe care nu poți nicicum trage drumuri drepte.

O condiție intrinsecă îngrijirii edițiilor definitive este rigoarea critică. Avizată cunoscătoare a ,,codului” politic al prozei lui Buzura, Angela Martin folosește această premisă pentru reușita proiectului adăugând, în plus, o dedicație exemplară. Un lung exercițiu în sfera traducerilor, istoriei și criticii literare i-a netezit introducerea și înțelegerea universului romanesc, niciodată simplu de interpretat, al scriitorului. Un beneficiu sigur al investigațiilor rezultă din interesanta paralelă între opera lui Buzura și cea a scriitorului argentinian Sabato. Autoarea are o bogată activitate publicistică și editorială, cu o predilecție pentru literatura hispanică. A debutat în 1975 cu traducerea romanului Bat tobele pentru Rancas al lui Manuel Scorsa; a tradus din literatura spaniolă scriitori importanți ca Alonso Amado, Juan Valera, Eduardo Mendoza. Din literatura de limbă franceză a tradus scrieri ale lui Denis de Rougemont, Jean Rousset, Jean Starobinski. L-a făcut cunoscut în România pe Kjell Espmark, o vreme președinte al Comitetului Nobel pentru Literatură. Să amintim doar câteva dintre cărțile sale: Privilegii, 2008, Între cuvânt și tăcere, 2014, Între două lumi, 2017 remarcate la timp de personalități ale criticii și istoriografiei literare: Eugen Simion, Răzvan Voncu, Constantin Cubleșan, Irina Petraș. 

Conștiință și cuvânt se deschide cu un comentariu la Refugii, roman ilustrat, potrivit dorinței prozatorului, încă de la prima ediție din 1984, cu o reproducere după celebrul tablou al lui Bruegel,  Parabola orbilor. Alegoria pictorului flamand, evident pornită de la Evanghelia după Matei, este, în realitate,  o ironie, și mai exact o critică la adresa Bisericii catolice care patrona habotnic o procesiune religioasă practicată la Gand, în Flandra, pentru venerarea unei statui. Orbii, înțelegem din tabloul lui Bruegel, se trag neputincioși unii pe alții, în speranța că Dumnezeu le va vedea suferința. Criticii belgieni au interpretat tabloul drept o lipsă de respect a autorului față de Biserică. De ce, nu? Uitaseră că li se ceruse să nu-și facă chip cioplit? Mai târziu De Coster, un alt flamand,  îl punea pe Thyl Ulenspiegel să numere bufnițele din biserici! Preferința lui Buzura pentru ca această alegorie a lui Bruegel  să preceadă, de pe copertă, încă de la prima ediție din 1984, substanța romanului Refugii are, nu mă îndoiesc, tâlcul ei. Angela Martin evidențiază acest tâlc folosindu-l pentru înțelegerea interferențelor tematice – apropieri, deosebiri - între scriitorul argentinian Sabato și Buzura: ,,Sabato și Buzura dezvoltă amândoi metafora orbilor. Orbii (lor), însă sunt total diferiți, urmărind scopuri diferite: agresivi cel mai adesea, în trilogia lui Sabato, iviri ale unor forțe malefice, oculte, destructive și indestructibile, însetate de putere și de răzbunare, care fac din universul uman un coșmar; bâjbâitori pe calea spre sine sau obsedați căutători de adevăr la Buzura, dornici de libertate, luptători – nici învinși, nici învingători -, ori dacă nu, victime predestinate eșecului și morții psihice”. Romanul Refugii apare, deci,  în 1984, astfel încât, nu ne putem îndoi, recursul la această parabolă intra în tehnica scriitorului pentru a filtra, pe cât se putea, critica făcută regimului comunist. 

 Opera lui Buzura este plină de întrebări și de anxietate cărora nu li se găsește răspuns sau explicații decât pe plan psihologic. Sau, uneori, afectiv. De mirare că unii critici se văd obosiți de această formulă, altfel frecvent folosită de existențialiștii occidentali. Ca martor al unei lumi ce i se părea pornită spre marginile logicii, Buzura nu poate ignora o astfel de realitate, fie ea și românească, ci o folosește pentru înțelegerea zonelor obscure care năpădiseră viața noastră, a celor de dincoace. Alegerea nu era lipsită de riscuri. În eseul Opera, ,,un univers total” explicațiile autoarei volumului pornesc de la o confesiune a scriitorului: ,,M-am străduit să spun ce gândesc, ce simt și ce cred fără a lua în calcul riscul, altfel spus, am făcut imposibilul să trăiesc normal în vremuri anormale” (Tentația risipirii). Sub simplitatea și sinceritatea acestei destăinuiri se află o trimitere la ingeniozitatea scriitorului folosită în confruntarea cu cenzura: în judecarea istoriei nu face compromisuri, victimele sunt victime, beneficiari sunt numai stăpânii puterii. ,,De fapt, scrie Angela Martin în eseul Iubirea-cunoscută și necunoscută, sub dictatura comunistă, societatea însăși pare atinsă de sindromul de anxietate generalizată. Chiar scriitorul ne indică diverși indivizi cu tulburări anxioase depresive, simptome de paranoia sau schizofrenie – liberi sau internați la psihiatrie - …”. În trama romanului gândită după preferințe de tehnică literară, uneori nu prea mai rămâne loc pentru imaginație. La personajele din romanele lui Buzura, fermenții dezintegrării moralei celor puternici nu inhibă voința victimei de a lupta, chiar dacă aceasta este convinsă că nu va învinge. Brutalitatea puterii se lovește mereu de cutezanța paralizantă a învinsului. Asta ține de subtilitățile scrisului lui Buzura.

Problema mântuirii oamenilor este una dintre temele preferate ale scriitorului. În Raport asupra singurătății găsim o spovedanie de însingurat neliniștit, în care se strecoară rugăciunea: ,,Sufletul meu este dezgustat de viața mea. Voi lăsa să curgă slobodă tânguirea mea și voi vorbi întru suferința sufletului meu. Voi spune către Domnul: <<Nu mă osândi, lămurește-mă să știu pentru ce te cerți cu mine>>”. Calmului și speranței din rugăciunile obișnuite li se adaugă aici neînțelegerea temeiului unei posibile condamnări. Puterea divină este evocată sfios ca ultim ajutor. ,,Sigur, scrie Angela Martin îndreptățită de cunoașterea subtilităților scriitorului, romanele lui Augustin Buzura se nutresc copios din conținutul moralist al religiei și din cel religios al moralismului”. Precizarea este utilă pentru înțelegerea, fără suspiciuni gratuite, a filosofiei de viață a scriitorului. Mircea Iorgulescu  sesizase și o altă sursă a scrisului lui Buzura: singurătatea. 

Revin: cea mai mare parte din eseurile intrate în această carte antologică este construită pe ideea paralelei Buzura/Sabato. Diferențele sunt evidente, dar calitatea materiei literare îi apropie. Angela Martin relevă la ambii scriitori, între altele, o preferință pentru hiperconcentrare a tensiunii și o hiperreflecție tridimensională. ,,Cu deosebirea că Sabato o deviază în fantastic, pe când Buzura o lasă în spațiu real. Și profită de deschiderea ei pentru a construi personajele - și caracterele – astfel încât noi, cititorii, să le percepem pe fiecare în funcție de trei perspective nu doar diferite, ci și contrare. Iar în ciuda acestei percepții împărțite, să ni se pară toate convingătoare. Buzura își demonstrează nu o dată respectivul mod de hiperreflecție, poate cel mai bine ilustrat, prin evoluția celor trei protagoniști ai Fețelor tăcerii: activistul de partid Gheorghe Radu, Carol Măgureanu, fiu de chiabur și ziaristul Radu Toma, fiecare fiind hiperconcentrat să stabilească un adevăr: despre sine, despre ceilalți doi și despre toți în aceeași istorie. Ca atare, adevărul își multiplică necontenit fețele, dar se construiește retrospectiv, se validează în prezent și se revelă în interacțiune. Cu atât mai mult cu cât Buzura știe sau mai bine-zis nu se abține să nu complice lucrurile, obligându-și personajele la o autoanaliză riguroasă”. 

 Locul și importanța lui Buzura pentru literatura română contemporană par să fie ignorate după moartea scriitorului. Conștiință și cuvânt  vine la timp pentru a repara această nedreptate. În primul rând avem de-a face cu o carte modernă de critică în care analiza interferează eseul, ceea ce o face profitabilă pentru istoria literară. Stilul poartă marca sensibilității feminine: calofilie ponderată, discreție stăpânită cu greu în fața entuziasmului. Pentru particularitatea prozei lui Augustin Buzura, autoarea aduce acel plus de beneficiu, rar întâlnit acum în critica literară, de care are nevoie nu doar cercetătorul, ci și cititorul de azi atât de grăbit.