O carte oarecum bizară, cu adevăratul King Kong…

 





a.g.secară

O carte oarecum bizară, cu adevăratul King Kong…

Rui Zink, Cititorul din peșteră, Humanitas Fiction, București, 2017, în traducerea Micaelei Ghițulescu

Portughezul Rui Zink chiar s-a distrat scriind acest micro-roman pe care îl putem compara, de pildă, cu „Micul prinț”, un prinț în răspăr însă, în care îl vom recunoaște pe „adevăratul King Kong”, cartea fiind o pledoarie lucidă pentru citit, dar și o fenomenologie a… scriitorilor, despre care scrie, „recapitulând: unul dintre cele mai mari paradoxuri ale treburilor literare este, da, ca cineva să nu scrie cărțile pe care le vrea, ci doar pe cele pe care le poate. Când citesc, cutreier o mie și una de lumi, când scriu… Brr, nici nu-i bine să vorbesc despre asta. Un scriitor face ce poate, nu ce vrea.” (p.111)

Fragmentul de mai sus este din consistenta „Notă a autorului”, care este mai mult despre… scris, scriere decât despre citit, cum este textul propriu zis, în „Notă” fiind și referințele bibliografice, deoarece este o carte născută din alte cărți, dar și referințele muzicale, asumat: amintim „Moby Dick”, „Vânarea lui Snark”, „Kong”, „Lusiada”, „Tăcerea mieilor”, de unde vine și numele personajului central, Anibalector!

Care nu se sfiește să mănânce naufragiații pe insula lui, amintind și de „Furtuna” lui Shakespeare. Fără prea multă milă, așa cum este și Zink cu scriitorii:

„Un scriitor ar trebui să fie cineva care pune întrebări, pentru că a trecut deja vremea când se presupunea că are răspunsurile. Dar lumea este atât de confuză că nouă tuturor trebuie să ne revină o cotă-parte din ea. Și, cum ar spune Amalia, ține de cota-parte a acestei ciudate forme a meseriei să răspunzi, cât mai bine posibil, la câteva întrebări. Iată una dintre ele: A scrie este sau nu un spațiu de libertate?

Iar răspunsul e: nici da, nici nu. Da, când sunt singur, eu cu pagina albă, mă simt ca și cum aș face nudism pe o insulă pustie, nu vede nimeni, deci pot să fiu în largul meu. Nu, când scriu nu sunt chiar atât de liber pentru că, vrând-nevrând, sunt prizonier în capul și în corpul meu. Și pentru că a venit vorba de insula pustie, iată unul din motivele pentru care îi deconsiliez de decenii pe colegii mei să fie scriitori „profesioniști”. Riscăm să umblăm în deșert. Poate fi deșertul tău. Poate fi deșertul meu. Dar sfârșește întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, să fie un spațiu îngrădit.

Adevărata libertate, chiar cea adevărată, este lectura. Când scriu sunt prizonierul stilului meu, al micuței mele lumi exterioare, al temelor care mă obsedează, al temelor pe care le pot atinge fără să par prea disonant.” (pp.107-108)

Nu este de neglijat nici pledoaria pentru … Reeditare, cu un final cu o paralelă scriitori-cârciumari:

„Și vreau să reeditez, să reeditez întruna.

În parte pentru că sper ca lucrurile vechi să găsească noi contingente de cititori. Știu bine că cititorii nu se nasc ca sturzii, dar, în ciuda recentelor scăderi ale natalității, ei vor apărea, iar unii sunt foarte interesanți și în consecință foarte interesați, fiindcă cele două calități merg în general mână-n mână.

Și în parte pentru că, așa cum avut deja ocazia să spun, în reeditare rezidă câștigul. Mai mult: în reeditare rezidă scriitorul.” Pe scurt, în continuare își exprimă credința că scrierile sale chiar vor fi reeditate: „Lipsă de modestie? Poate, dar nu asta e problema. Pur și simplu există destui oameni care cred că harurile noastre sunt limitate, că nu avem niciodată nevoie să ne alăturăm corului. Și de asemenea pentru că (în opinia mea) falsa modestie este dăunătoare cuiva care publică câte ceva din ce scrie. A scrie, ca și a citi, este un drept inalienabil, dar a publica nu e o îndatorire legală. Dacă cineva publică - adică face public - e pentru că crede în valabilitatea a ceea ce iscălește. Singura modestie exigibilă unui scriitor este să le bage pe gât celorlalți ceea ce chiar consideră demn de a fi citit. Restul - nu știu dacă trebuie/ merită/ etc - sunt zvonuri, seducție ieftină din partea cuiva care nu-și respectă partenerii de dans și căruia nici nu-i pasă dacă îi calcă pe picior. Și aici, ca în toate în viață, există cinstiți și necinstiți.

Fapt e că, între noi fie spus, scriitorii sunt foarte asemănători cârciumarilor: pe de o parte, sunt cei care servesc vinul pe care l-ar bea ei, deoarece cred că este un nectar din cele mai bune, și, pe de altă parte, cei care îi servesc mușteriului, cu un zâmbet serafic, ceea ce ei înșiși n-ar înghiți, și își țin sticla ascunsă sub tejghea. Primii, chiar dacă vinul lor nu-i decât o poșircă, sunt generoși, ceilalți nu-s altceva decât niște escroci.” (pp.110-111)

Cât despre ironia scrisului, Rui Zink apreciază că „este să încerc niște căi pe care bănuiesc că nu sunt în stare să le parcurg. (și, chiar și acum, să încerc să spun în cuvinte ceea ce, foarte probabil, nu poate fi spus în cuvinte.) Sigur, cea mai mare parte a timpului privesc la mica mea lume interioară și ce văd acolo nu este chiar foarte frumos: doar o mică lume interioară. dar sunt momente când… prostii, uite-l că are și momente când! La vânătoarea - în așteptarea - acelor momente trăiește un scriitor. Să luăm metafora pescuitului: noi stăm doar cu o undiță (un stilou) la suprafața apei ( a paginii) și este rândul peștilor (cuvintelor) să muște sau nu momeala. Meritul celui care stă așezat și așteaptă să apară cuvintele nu este, din acest punct de vedere, chiar atât de mare. dar el trebuie să fie prezent. Asta e marea plictiseală, asta e marea plăcere: trebuie să fii prezent. Pescuitul și scrisul au acest lucru în comun, faptul că sunt două activități în care plictisul și emoția sunt nedisociabile, uneori chiar pe punctul de a se contopi. Ca în viață, de altfel.” (p.112)

Critic vorbind, scriitorul a re-prins la pescuit pe King Kong! Dar cu un șarm pe care mi-l imaginez specific portughez, cu un umor deloc strident:

O expediție pornește să captureze un monstru care citește, pe King Kong, care este un fel de Hannibal Lecter al.. lecturii: titlu în original - „O ANIBALEITOR”! Un puști precum cel care este cel din „Insula comorii” ori cel din „Căpitan la cincisprezece ani” are privilegiul de a ajunge înaintea expediției propriu zise și are ce învăța de la… Monstru! Printre altele:

„Cititul e ca patinajul, se învață prin practică, îi prinzi gustul tocmai exersând acest gust.”

*

„- Dar, la urma urmei, la ce servește cititul?

- La nimic. Fiecare le știe pe-ale lui. (...) Într-o zi, tinere și descreierat amic, vei învăța că lucrurile cele mai importante în viață sunt cele care nu servesc la nimic.”

*

„Cititul înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău.”

Dar ar fi mare păcat să povestim/ cităm prea mult… Am risca să avem parte de răzbunarea lui Anibalector! Dacă unora nu le va plăcea, „adevăratul King Kong” are replica potrivită și pregătită:

„-... Ar fi o mare plictiseală, să-ți placă toate cărțile.”

În ultimă instanță, este și o carte despre prietenie, dar vă lăsăm să descoperiți singuri cât de importanți sunt prietenii când ajungi sau crezi că ești … uriaș, trist, singur și legat precum King Kong!

Cartea, ediția princeps, a apărut în anul 2006, cu ocazia Zilei Mondiale a Lecturii, Ioana Pârvulescu considerând-o „o parabolă despre lumea de azi și o minunată lecție de citit.”


Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Litera 13 pe Facebook

Promo

watchshop.ro

Postari populare

Etichete

Arhiva

Promo

books-express.ro

Stiri din Braila

Contribuie

Litera 13 este o revistă literară deschisă oricăror colaboratori. Așteptăm opiniile și creațiile dumneavoastră pe adresa noastră de email. Cele mai bune vor fi publicate!