PĂSĂRI, FLORI, OAMENI ȘI DUMNEZEU de Virgil ANDRONESCU - Litera13

Noutăți

17 decembrie 2020

PĂSĂRI, FLORI, OAMENI ȘI DUMNEZEU de Virgil ANDRONESCU



















Virgil ANDRONESCU

În frageda copilărie furam ligheanul mamei și-l ascundeam. Așteptam să plece la serviciu. Luam un ghem de sfoară, pus și el sus, și făceam o prinzătoare. O prinzătoare de păsărele. Rupeam dintr-un pom un bețișor de forma literei y și de capătul contrar y-ului prindeam sfoara. Una lungă, lungă încât să pot sta departe de prinzătoare. Pe capătul bifurcat ridicam o parte a ligheanului. Puneam buza acestuia în furcă, celălalt capăt îl înfigeam puțin în pământ, și sub obiectul de metal smălțuit presăram grăunțe. De porumb sau de grâu. 

Între timp construiam. Construiam o colivie din resturi de lemn pentru mobilă, resturi cu diverse forme geometrice bine conturate. Toate aceste resturi erau aduse de mama de la fabrica de mobilă la care muncea. Menirea resturilor era de a face focul în sobe. Nu erau bani pentru lemne îndeajuns de multe încât să încălzesc foarte tare sobele pe timp de iarnă! Fiind cel mai mare dintre frați, eram fochistul casei. Toată iarna și toată copilăria. Foloseam această capcană atât vara cât și iarna. Mai ales iarna pentru că păsărelele nu prea mai aveau de unde să-și procure hrana și se stabileau pe lângă casele oamenilor. ( Pe atunci zăpezile erau uriașe, treceau peste nivelul gardului, ajungând uneori până aproape de streșina caselor. Țin minte că într-un an tata a făcut tunel până în fundul curții- pentru a putea ajunge să ia lemne din magazie și pentru a putea da hrană orătăniilor, dar și până la poartă pentru a se putea ieși din curte. Părinții mergeau la muncă și după cumpărarea celor necesare casei iar noi la școală. ) 

Stăteam ascuns după un colț de casă sau după jgheabul de ciment, în care toamna se călcau strugurii, și, hăț, trăgeam sfoara. Nu mai aveau timp să evadeze. Săpam, cu o lingură de aluminiu ori cu un bețișor, o gropiță lângă marginea ligheanului, băgam mâna și, rând pe rând, scoteam păsărelele cu penaj multicolor. Le puneam în colivie și le duceam în casă, în camera noastră a copiilor, jos lângă soba încinsă. Să nu moară de frig, ăsta era scopul. Le admiram penajul viu colorat, le dădeam firimituri într-o farfurioară de pământ ars și le puneam apă într-o cutiuță de conservă. Uneori era doar una singură, alteori două-trei. Dacă era numai o vietate, în dimineața următoare o găseam fără viață. Dacă erau două sau trei, în rare cazuri patru sau mai multe, rând pe rând, în fiecare dimineață se împuținau. Le aruncam. La pisicile care zburdau de bucurie, nerăbdătoare după o hrană consistentă și delicioasă. Nici mâțele nu prea aveau ce mânca prin jurul casei! Rar reușeau să vâneze câte ceva prin copacii de gheață sau prin coșeri. Ce să faci cu o pasăre moartă? 

Ne certau părinții, dar până la urmă nu aveau cu cine vorbi și ne lăsau în joaca noastră. Bine că nu făceam năzdrăvănii mai mari cât timp erau ei la munca! ( Deși uneori ne mai prindeau călărind, precum pisicile, coama casei- de pe care puteam cădea, sau sărind de pe acoperiș, cu umbrela deschisă, ca niște veritabili parașutiști lansați în zăpada uriașă. ) Pițigoii, frumoșii pițigoi, bieții pițigoi! În fiecare noapte, unul după altul își înfigeau gheara în gât. Așa îi găseam. Pe fiecare. 

Mai târziu am aflat că nu suportau traiul în captivitate. ( Ne spusese și tata asta, într-un fel de poveste cu subînțeles, o parabolă despre viața în libertate și chinurile captivității, dar pe atunci nu înțelegeam... ) Nu am înțeles atunci că păsările sunt lăsate de divinitate pentru a purta cerul pe aripi și pentru a-l umple cu ciripitul lor. Mai târziu aveam să aflu că și florile și copacii, oamenii și Dumnezeu însuși se bucurau de cântecul lor!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu