Ioan Romeo Roșiianu
Scrisoare despre poezii lungi pentru zilele scurte
Iubito, am scris poezii lungi pentru zilele mele din ce în ce mai scurte
nu era nimeni acasă când eroii din cărţi dansau în liniştea goală
când culorile din tablouri se amestecau pe pânză numai zâmbetul tău se năştea
atunci am ştiut că timpul te schimbă pe dinafară şi oamenii pe dinăuntru
atunci am ştiut că pacea începe cu un zâmbet şi războiul c-o încruntare
atunci am văzut în colţul surâsului tău o întreagă iubire viitoare
şi m-am rugat să nu ne mai certe niciodată timpul să nu mai plângă munţii în urma noastră
să nu se mai reverse văile şi niciun potop să nu mai spele păcatele de moarte-ale lumii.
(Mai ştii când ţi-am spus că anii, iubirile şi paharele de vin nu se numără niciodată atunci când trăieşti?)
Aşa a fost, Iubito şi iubirea ta s-a făcut soare în inima mea tristă şi plânsă
iubirea ta mi-a luminat sufletul pe dinăuntru din prima clipă a respiraţiei noastre întretăiate
pe dinafară soarele pălea de ciudă pe cer şi stelele răsăreau râzând pe bolta pustie
atunci am ştiut că-n viaţă unele lucruri ne apar prea târziu altele prea devreme
atunci am constatat că sufletul meu e plin de răni de la oamenii pe care i-am îmbrăţişat zadarnic
atunci am văzut că mi-ai turnat licoarea sufletului tău în singurul meu pocal de viaţă şi moarte avut.
(Mai ştii că cineva a spus că iubirea e atunci când celălalt ştie despre tine ceea ce tu ai uitat să mai fii?)
Aşa a fost, Iubito şi ţi-am spus printre zările reci şi pustii şi albastre şi goale
că dragostea vindecă până şi durerea şi sărăcia şi golul şi jalea
atunci am ştiut că acolo unde sufletele nu vin la întâlnire şi unde nu se ţin de mână emoţiile multe trupurile vin în zadar
se împreunează degeaba şi-n zbaterea lor furibundă o chemare la moarte doar este
atunci ţi-am zis că ţin la viaţă ca să-mi pot simţi moartea apropiindu-se
atunci mi-a plouat pe scrisoare şi mi s-au şters cuvintele gândurile amintirile şi simţirile amanetate cândva
atunci am ştiut că apele nu se opresc înainte de a se mai agita un pic
atunci am ştiut că înainte să îmi dau duhul în ceasul amiezii trebuie să mai văd răsăritul morţii o dată.
(Mai ştii când ţi-am spus că oamenii buni au mintea lângă suflet?)
Aşa a fost, Iubito când prin mine curgeau patimi şi treceau amăgiri viitoare
lumea-şi striga-n jurul meu dezmăţul uitarea şi teama
numai în inima mea rănită de şoapte şi vânt se ascunsese-nserarea şi teama
ca şi-n pieptul meu sufletul acum norii tot sus acolo vor rămâne şi după trecerea mea spre niciunde.
Postări
0 Comentarii