Jarostea de Remus Stoian sau focul poeziei de lângă Dunăre. Recenzie Mihai VINTILĂ - Litera13

Noutăți

28 iunie 2021

Jarostea de Remus Stoian sau focul poeziei de lângă Dunăre. Recenzie Mihai VINTILĂ

 


Mihai Vintilă


Remus Stoian ne aduce în atenție un cărțoi de poezie intitulat Jarostea și apărut la editura Pim din Iași. Pentru mine este și poezie ceea ce se găsește între copertele acestei producții și astfel îl combat pe autor care nu vede altceva decât ca un exercițiu de versificație. 

Primul lucru care m-a intrigat a fost titlul. Oare el s-a vrut a șoca sau exprimă ceea ce este în volum? Din cunoștințele mele Jarostea este un sat care a ars cu puțin înainte de revoluția lui Tudor Vladimirescu. Este un loc de unde viața a plecat lăsând totuși drept moștenire amintirile bucuriilor acelor vieți. Jarostea nu există altfel în limba română sau poate fi un arhaism local care nu e prins în dicționare. Există jariște care conform DEX-ului înseamnă un loc pustiit de foc, o casă arsă, un loc pârjolit. Astfel ajungem la gândirea poeticească și cred că, în fapt, titlul reprezintă pârjolul din interior. Acesta este un volum al arderilor interioare, al dezamăgirilor și pasiunilor trăite până la incandescență. Este un strigăt de pasăre Phoenix. 

Din întreaga prefață semnată de Cezarina Adamescu și întinsă ca o peltea pe nu mai puțin de 14 pagini nu remarc decât o singură frază, cea de final. 

Prin diversitatea genurilor și speciilor abordate, fără steoretipi de limbaj sau de situație, prin multitudinea mijlocelor de expresie și dialogului viu, interactiv cu cititorul, provocat să ia parte la tot ce înfățișează în cuvânt, autorul a devenit o voce distinctă în poezia de astăzi. 
Este adevărat că avem un volum baroc, eclectic în conținut. Acesta începe cu mai multe balade care puteau lipsi și care nu au niciun rol literar. Sunt exact ceea ce autorul a menționat în prefață – un exercițiu de versificație. Abia pe la paginile 30 începem să avem poezie. Din păcate fenomenul se repetă și la încheierea volumului unde iară revine balada, unde găsim și o serie de prozopoeme care puteau și ele lipsi. Pun acestă stângăcie pe lipsa de experiență literară a autorului în ceea ce privește editarea de carte, acesta, fiind un volum de debut din câte mi se pare. Nici faptul că editura nu a asigurat un redactor de carte nu l-a ajutat.
Revenind la poezie putem spune că este bună. Avem un diapazon de sentimente cuprinse în aceste versuri. De la Schimb de locuri (pagina 35) cu ale sale rosturiri dumnezeiești – Mi-e trupul șubrezit sub greutatea crucii,/ În somn mă ceartă demonii mereu/ Că m-am dedat în viață doar la vicii/ Și L-am negat absurd pe Dumnezeu. 

Apoi în Trei (pagina 39) atinge pământeanul, firescul, iubirea – M-am cuibărit la sânu-ți, într-o dimineață/ să pot să-mi dorm un somn familiar,/ să-mi rezem capul greu pe-o pernă de viață,/ visând în așternut un vals provincial. Pentru a ne arunca în vis, în visare în Umbrândă (pagina 49) scriind – Eu vânez pescăruși cu săgeți derizorii/ Înmuiate-n cadran și în gust de tăceri,/ Rod pietre de râu în păduri iluzorii/ Și îmi ferec trecutul în prezentul de ieri. Așa cum se observă din aceste exemple poetul este un urmaș a lui Nichita Stănescu prin imaginile conturate și a lui Traian T.Coșovei prin universul unde se joacă. Spre exemplificare vin cu poezia Frivolă (pagina 80) – Vrem laudă și vrem recunoștiță/ Vrem RAIUL, IADUL, toate la un loc,/ Vrem desfrânare, mai apoi căință,/ Și noi, ne vindem fericirea în talcioc.// (...) Noi ne lăsăm iubirea garanție/ La amanetul traiului decent,/ Suntem contrbandiști din inerție/ Și sufletul ne doarme impotent.
Pe lângă astfel de reușite poetice avem și ieșiri în decor precum sunt cele din poeziile Lupi fără colți (pagina 28), Apoltronică (pagina 57), Sălcească (pagina 65), Gustar (pagina 85) și ultima, Șină lipsă (pagina 99). Cred că aici autorul ar fi trebuit să mai zăbovească. 
Interesantă din punctul de vedere al construcției și al umorului este și Cerșindă (pagina 155) o construcție care păresește registul clasic al prozodiei ce domină volumul, avântându-se reușit spre versul liber. 
Trecând printr-un univers divers exterior și atingând cele mai adânci neguri interioare, volumul lui Remus Stoian este de remarcat. Poezia sa militantă, cu patos, cu zbucium interior, prinde cititorul și în multe locuri îl cucerește. Este ca o adiere de bun simț. Dacă va reuși pe viitor să găsească un redactor de carte bun, să mai renunțe la mixul de forme care nu îl avantajează și la unele inadvertențe, poate fi un bun poet al generației sale. Are lecturi, are verb, are inspirație și mai ales are talent. Rămâne doar a și le fructifica. 


Remus Stoian, Jarostea, Iași, editura Pim, 2020, 180 pagini.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu