Mihu IANCU
Vis cu lumânare
Se făcea că mă trăgeam dintr-un sultan...
dintr-un sultan dintre aceia ce domnesc o vreme şi apoi
pier în taină, neştiuţi de nimeni, netăiaţi, neotrăviţi, nesugrumaţi.
Un sultan fericit, ce să mă mai ascund după deşt atâta
că doar zece am. Chiar de m-aş ascunde, azi, a-nţelege-o nu mai
pot.
Că n-am decât douăzeci de deşte,
nu mai mult. Oricum,
mi se pare că a(ve)m prea multe,
uneori (ascultând old blues pe ritmuri lichide)
mă simt de-a dreptul înrudit cu miriapodu’.
Amănunte...
Şi cum mă închipuiam, credeam, visam sultanu’ ăla fericit
mă mai închipuii, crezui, visai într-un fel:
un sultan vorbind, drăguţ şi filosofic,
cu amanta. Apoi mă pomenii în pielea
amantei şi, oh Allah, ce-am mai simţit...
Nu pot reda aici că aş fi acuzat de
exprimare licenţioasă mascată. Aşa că trec
mai departe.
De fapt nu eram nici sultanul şi nici amanta. Eram lumânarea
de pe masă, dintre sultan şi amantă-sa şi
o ardeam în stil martor la discuţia dintre cei doi.
Una din care din când în când săreau
scântei de gânduri, frânturi de idei luminoase
ca o flacără ascunsă a sufletului,
ba chiar înţelepciuni pe bandă rulantă.
Cu toate astea, acum, nu mai reţin decât următoarele:
- Ce scrii tu e mai important decât ce fac eu?
- Textele mele, măreţe sultan, sunt importante pentru că
mă definesc, mă fac să simt că
trăiesc.
În timp ce activitatea ta, prin textele pe care le dictezi scribilor tăi,
la ce se rezumă? Îţi consolidează
puterea care, până şi vintrele unui eunuc o ştiu,
nu e veşnică.
- Meriţi să fii omorâtă pentru obrăznicia ta!
- N-ai decât dar să ştii că mor împăcată
cu mine însămi. Am spus ceea ce am gândit.
până la ultima suflare.
Când a fost pentru tine, măreţe sultan, ultima dată când
ai avut curajul să spui ceea ce gândeşti?
Postări
0 Comentarii