Clanţa - Mihu IANCU - Litera13

Noutăți

05 august 2021

Clanţa - Mihu IANCU

 


Mihu IANCU 

Clanţa

Mateescu Doru se trezi perfect odihnit. Asta nu-l miră câtuşi de puţin, mai trecuse prin aşa ceva cu puţin timp în urmă. Mirarea dură puţin. Pe urmă îşi făcu loc îndoiala: oare era un semn că se trezise perfect odihnit? Şi dacă da ce fel de semn? Bun sau rău? Ce putea prevesti? Ce încerca destinul să-i spună? 

Îşi aranjă patul cu mişcări meticuloase, deschise geamul ca să iasă microbii (deşi la frumoasa lui vârstă de optzeci şi cinci de primăveri un microb în plus sau în minus nu mai însemna mare lucru), se îmbrăcă, pe urmă porni să privească în gol pe fereastră minute bune. „Curăţenia înseamnă sănătate” devenise de la o vreme (din totdeauna?) sloganul soţiei nepotului său. Care slogan reuşea să aducă numai necazuri proaspeţilor însurăţei; erau, din punct de vedere fizic, sănătoşi tun ambii dar psihic – altă mâncare de peşte. Doamna devenise o maniacă a ştergerii prafului şi a spălatului pe jos cu produse de calitate, domnul nu prea-şi bătea capul cu asta, în schimb fugea de dimineaţă până seara prins fiind până peste cap cu firma aia a lui. La început alergase ca să facă bani, acum alerga pentru a avea cât mai mulţi. „Copii inconştienţi!”, gândi trist Doru ieşind din cameră şi îndreptându-se spre toaletă. De fapt, e impropriu spus: „se îndreptă”; nu făcu decât doi paşi şi intră în toaletă căci camera lui se afla în imediata apropiere a acesteia. „Îşi irosesc cei mai frumoşi ani din viaţă alergând cu disperare după iluzii. Or să ajungă la pensie fără să-şi dea seama de ce-au trăit. N-or să ştie să zică decât vai, cum a trecut timpul şi... of, iarăşi sunt răutăcios cu cei apropiaţi.” 

Cînd ieşi din toaletă dădu nas în nas cu nepotu-su. Îmbrăcat la patru ace, gata de drum. Un miros fin dar în acelaşi timp ferm, îi gâdilă nările. Doru nu se putu abţine să nu suspine după tinereţea-i trecută. Uneori băiatul ăsta îi semăna aşa de mult deşi prin meseria sa se găsea la polul opus; uite-l acuma: până şi-n felul în care-şi privea nevasta îi amintea de el când era tânăr: ură amestecată cu dorinţă animalică, instinctul superiorităţii masculine în faţa femeii, dragoste fără drăgălăşenii... mda, cam aşa ceva.” 

- Ce faci, bubi, te-ai trezit? 
Alintul nepotului îl încântă căci îl făcu să se simtă copil. Sau îi gâdilă, în adâncuri, sentimentul copilăriei. 
- De, mă, Tudore, mă mai trezesc şi eu, he-he, glumi Doru cu lacrimi în gât. Ce să fac altceva? Dacă nu mă mai trezesc ar însemna un stres în plus pentru voi. Cel puţin pentru o vreme dar tot stres se chiamă. Aşa, încerc să amân cât pot de mult stresul ăsta. Şi cât o vrea Dumnezeu că dac-ar fi după mine...  
Nepotul nu-l mai asculta încă de când „bubi” deschisese gura. Îşi căuta ceva: cheile, telefonul, agenda, ceva important oricum. Se uita, ce-i drept, cu atenţie protocolară la bunică-su dar privirea lui trecea prin acesta. 

Mult mai politicoasă, nevastă-sa – Dana Iuliana, apărută în cadrul uşii într-o pijama albă cu floricele albastre – îl întâmpină surâzătoare: 
- Ce bine arătaţi, domnu’ Damian. Cine nu v-ar cunoaşte v-ar da cu cel puţin douăj de ani mai puţin. Într-o zi, o să vă rog să-mi spuneţi şi mie secretul tinereţii dumneavoastră veşnice. 
Doru dădu să spună ceva legat de cochetăriile cu aromă de gafă ale Danei dar simţi că trebuie să se oprească. Prinsese din zbor privirea nepotului – adresată atât lui cât şi Iulianei – şi simţise că trebuie să se oprească. Şi să imortalizeze clipa. Privirea aceea spunea atât de multe încât Doru avu impresia că se află în lumea personajelor sale. Ceea ce, în esenţă, îl întristă peste măsură, căci n-ar fi vrut să vadă asta tocmai la cineva din neamul lui. La alţii da, dar nu la ai lui. Şi mai ales la cei care ţinea. În fine... Tot în esenţă (cealaltă parte a esenţei) privirea nepotului îl bucură căci, iată, să mai zică Neacşu de la scara 3 că Viaţa nu-i desprinsă din Literatură. Şi invers, de ce nu? Iată, aşadar, dovada: Tudor Mateescu, şef firmă de construcţii şi amenajări interioare avea în ochi exact sclipirea aceea specifică omului absent din propria-i viaţă, omul trăit de viaţă, omul din care visează să se inspire orice scriitor cu pretenţii. Literatura n-a murit, Neacşule dragă... ah, de-abia aşteaptă să i-o zică... incredibil cum se tot încăpăţîna flăcăul ăsta sexagenar în prostiile lui... de înţeles, pe de altă parte, ţinînd cont de amanta aia a lui, avînd juma’ din vârsta tânărului pensionar, mare crai la viaţa lui de ex-funcţionar guvernamental... Literatura trăieşte în persoana cui te aştepţi mai puţin... aşa că, domnu’ Neacşu, n-ai decât să-ţi iei toate computerele şi să te speli pe cap cu ele. 
Şi, ca să nu piardă ocazia, Doru dădu fuga înapoi la el în cameră, îşi luă aparatul foto (îl avea la îndemână, pe birou, că, na, nu poţi şti niciodată ce instantanee îţi oferă viaţa) şi reveni cât putu el de repede. Uf, cum îi mai bătea inima... altul în locul lui ar fi făcut deja două infarcturi... noroc cu bunică-su’ din partea tatălui, neam de dac, combatant în Primul Război Mondial, dăduse tifosul exantematic peste el, zăcuse peste un maldăr de nu-ş’ ce vreo două săptămâni, toată lumea-l crezuse mort, se pregătiseră să-l arunce la groapa comună şi atunci el deschisese ochii şi-i întrebase calm că de ce se grăbeau aşa să-i facă felul, mai avea de trăit, tocmai ce-i spusese lui Maica Domnului chestia asta şi cu cele sfinte nu te joci, bre. Doru reveni şi... aşteptă. 
Adică fu pus în starea de aşteptare, aşteptare indusă... 

...ce amintire pierdută în golurile golului din marele gol care „memorie” se chiamă... despre asta nu scrisese niciodată nimic. Ia uite cum îi tremură aparatul foto între degete. Tudor se tot învârte încoace şi-ncolo trăgând cu furie dintr-o ţigară lungă cu nume scurt... Fumul... hmmm... mirosul lui plutind alambicat... culoarea de un albăstriu metalizat... 

Când de-abia mă învăţasem să trag din ţigară mă apuca, după vreo patru-cinci fumuri, o ameţeală teribilă. Era, desigur, ceva plăcut. De abia acum, credeam eu naiv, îi înţelegeam pe drogaţi – probabil că simţeau şi ei o plăcere asemănătoare. O ameţeală cu atât mai dependentă cu cât simţeai că pluteşti undeva-cândva, deasupra unor ape primordiale. În acelaşi timp însă plăcerea asta a mea era contracarată, la scurt timp, de un glas al trupului ce încerca să-mi tragă un semnal de alarmă asupra falsităţii acestei plăceri. Nu era ceva natural. O ştiam, de altfel, destul de bine, de la nişte faimoase lecţii de Dirigenţie unde ni se prezentaseră nişte filmuleţe cu efectele nocive ale fumatului şi unde toţi golanii clasei nu mai puseseră gura pe tutun fix două pauze. Ce mai, lumea fusese atât de marcată că pe unii, fumători începători ca să zic aşa, îi podidise plânsul. Sub impresia de moment una din tocilarele clasei ceruse voie să meargă să dea un telefon ca să-şi anunţe tatăl să renunţe la fumat. Pe urmă, desigur, cu timpul, organismul mi s-a adaptat şi-am început să fumez ca turcul. M-am oprit într-o bună zi când, mai mult din amuzament decât din vocea conştiinţei, la o ţigare şi una mică (bere plus tărie) am încercat să socotesc cam cât fumasem până atunci. Calculele se dovediră inutile: de la trei cartuşe în sus minim... deci dacă un cartuş are zece pachete: 21x10=210... 210x3=... peste 600 de ţigări... hai cam peste 1000, că-i cifră rotundă. Mult, puţin? Cam mult dacă ţinem cont că o ţigară (fumată!) scurtează viaţa cu şapte minute. 
La care amicul Lucian hăhăi spart: 
- Cum ar fi ca, în loc de cărţi în bibliotecă, să ţii cartuşe de ţigări? Consumate! Şi să ai aşa, vreo patruzeci de ani, să tuşeşti de să-ţi iasă ochii din cap, să nu mai poţi fără ţigară da’-n bibliotecă să-ţi zacă toate cartuşele fumate până atunci.
 
N-am putut să nu-i dau dreptate amicului. În inconştienţa lui ignorantă Lucică avu dreptate. 
În final am avut un fel de intuiţie sinonimă: exact aşa stau lucrurile şi în cazul operei unui scriitor: să te trezeşti pe la optzeci de ani admirându-ţi opera, aşezată elegant în biblioteca făcută la comandă. Ce satisfacţie ai avea în afară de faptul că toate acele hârtii vor fi fost scrise de tine? Că de luat cu tine Dincolo nici vorbă. 

Mâna continua să-i tremure pe aparatul foto. 
Amintirea se evaporase dar efectele ei de abia de acum încolo aveau să se facă simţite. Ceea ce, într-un fel, era bine: fenomenul îl va ţine ocupat o vreme, alde Neacşu („tata Playboy”, cum i se mai zicea) şi Durbică instalatoru’- polonez (cu inflexiuni occidentale) şi nea Cîrstilă administratorul o să-l cheme la garaj şi dă-i cu discuţiile gen „poiana lui Iocan” până să-ţi vină să-ţi bagi degetele în ochi de plăcerea argumentului. Dar, din nefericire, nu era numai asta şi Doru o ştia prea bine. Oare ce-i revelase cu adevărat momentul acesta dospit în negreala minţii? Şi oare de ce se temea atât de mult să dea piept cu ea, cu revelaţia? Asta să fi oare semnificaţia faptului că se trezise – pentru a treia oară în mai puţin de o lună – perfect odihnit? Calmul dinaintea furtunii? 
- Mâncaţi ceva, domnu’ Doru? îl întrebă de la ani lumină depărtare Dana Iuliana. Avem şunculiţă, omletă, salată de roşii cu ceapă şi musli cu iaurt. Asta ştiu că vă place, n-aveţi de ce să mă refuzaţi. A, şi un ceai... fructe de pădure. 

Mateescu se văzu pus într-una din acele ipostaze pe care le dispreţuia cu drag: zâmbetul de complezenţă. Auzi la ea: iaurt şi apoi ceai. Te strici instantaneu la stomac. Ceva din fătuca asta neruşinat de inconştient de sexy îi amintea de defuncta sa consoartă: amabilitate de şantier combinată cu politeţe de tranşee şi sexualitatea unei croitorese aflată la menopauză. 

Dintr-odată, când totul părea că avea să urmeze traseul leneş al unei alte zile banale, totul luă o turnură total neaşteptată: Tudor îşi sărută grăbit nevasta pe obraz (de ce aveau amândoi aerul că se treziseră certaţi iar acuma abia-abia se ţineau să nu izbucnească, din jenă pentru el, pentru „ăl bătrîn”?), Dana Iuliana îi răspunse cu aceiaşi monedă şi apoi... poc. Clanţa făcu, în mâna lui Tudor, o întoarcere de 180 de grade... se auziră nişte înjurături cumplite, se zbuciumă uşa, se trase cu sete un picior acesteia, Iuliana se agită şi ea, Tudor îi aruncă nişte priviri criminale, de fapt Tudor aruncă priviri criminale tuturor... apoi pas; linişte absolută. Doru privi la nepotul său cum îşi aruncă furibund sacoul, îşi suflecă mânecile, scoate cămaşa din pantaloni, schimbă pantalonii cu unii scurţi şi bolboroseşte nu-ş’ ce despre „eventul” cutare iremediabil compromis din cauza unei proaste. 
- Cum ieşim din casă? întrebă Mateescu pe un ton atât de slab că nu-l auzi nimeni. 
Din contră: Iuliana îl invită să stea la masă. Tudor se apucă de frecat interfonul dar soluţiile picară una după alta cu graţia unor cărţi de joc compunând un castel sofisticat: nea Petrică de la parter nu răspundea (probabil din pricina alcoolului), prietenul Albert de la ultima scară era la muncă (tura de dimineaţă) iar tanti Floriana de la patru plecase să dea de mâncare unei rude paralitice. Ieşitul pe fereastră (soluţie radicalist-senzaţională) eşuă la fel de subit precum luase naştere din pricina pericolelor iminente ce pândeau la tot pasul: copertina şubredă, cireşul din curtea vecinului de la parter putred, vecinul însuşi (de la parter) putred şi cu capsa pusă pe oricine şi la orice oră şi din orice, cum naiba să deschizi uşa pe dinafară femeia lu’ Dumnezeu dacă nu poţi pe dinăuntru, ce-s io, Terminatoru’, trag un şut şi asta se deschise ca peştera lu’ Ali-Baba, tu nu gândeşti ce spui? 
Mateescu se pomeni înaintea uşii aşteptând să se întâmple ceva, orice (o minune dacă s-ar fi putut) dar nu se întâmplă nimic. Iuliana se apucase să converseze pe mobil (chestii importante?), Tudor îşi halea din picioare, în bucătărie, micul dejun. Al lui şi acuma trecuse şi la musliile bunicului. Mânca fără să-şi dea seama, evident concentrat la găsirea unei soluţii salvatoare. 

Şi atunci îl lovi. Îl lovi în timp ce Doru ridica niscaiva rugi fierbinţi către divinitate deşi nu reuşea cu niciun chip să înţeleagă de ce ar face ceva Dumnezeu (tocmai El?) ceva în această privinţă – în ce măsură depindea deblocarea uşii de mântuirea sufletelor lor? Fu un deja-vu scurt şi cuprinzător: acest moment Mateescu Doru (de fapt Damian, Doru ăsta era doar un pseudonim ales din nişte motive rămase astăzi pierdute în negura vremii) îl visase cândva. Când? Greu de spus. Dar, da, ce acuitate a detaliilor... ah, ca două matriţe ce se suprapun perfect: premoniţia de atunci şi clipa de acum.
 
Şi, mda, aşa e, ar fi trebuit s-o prevadă, nu avea să mai prindă onomastica. Aşa se şi terminase visul acela: cu înmormântarea lui. 
Măcar un lucru era clar: clanţa avea să fie reparată.             




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu