Complexul sincronismului - George APOSTOIU

 

George APOSTOIU

Complexul sincronismului 

   

Când scrie că Ion Creangă ,,umanizează fantasticul”, Tudor Vianu deschide un univers estetic propriu literaturii. O astfel de fantezie, atât de necesară creației, în cazul criticii literare  trebuie pusă sub controlul criteriilor.  Critica literară (mare) introduce rigoare în interpretarea fie și a fanteziilor creative. Ficțiunea, proprie literaturii, este creație a imaginarului care poate să se substituie realității, dar nu o neagă. Este realitatea artei. Mai important decât adevărul este  potențialul estetic, rezerva de expresivitate a limbajului, în cazul literaturii. De la această precizare, o discuție despre sincronismul românesc poate stârni oricând orgolii sau rezerve îndreptățite.

Două abordări autoritare referitoare la ,,occidentalizarea” culturii românești merită unele reveniri. G. Călinescu considera că în cultura românească a existat o ,,întârziere”. Eugen Lovinescu este radical,  cere grăbirea sincronizării, adică a punerii în acord cu Occidentul prin recuperarea întârzierii. Se poate spune că chestiunea  este una de temporalitate? Cred că ,,tema” nu trebuie văzută în opoziție, și Călinescu și Lovinescu au dreptate dacă raportăm opiniile lor la chestiunea mai mare a dezvoltării economice, bază și sursă a progresului culturii. O singură privire nu ar corespunde mutațiilor intelectuale evidente, literatura noastră – să rămânem pe acest teren – este oarecum sincronizată cu Occidentul. Întârzierea există, dar nu se datorează calității culturii, actului de creație, ci unor factori exogeni complicați: condiții istorice, ponderea ,,europenismului”, aria de răspândire și de circulație a  limbii. 

 

Ion Chica, în a doua parte a secolului XIX,  este  european, scrie și gândește politic fără complexe. Iată: ,,În ce privește libertatea  intelectuală, adică libertatea cugetării, a conștiinței și a scrierii, publiciștii cei moderni nu recunosc autorității nici un drept de ingerință altul decât de a opri calomnia și apelul la violență; libertatea intelectuală este cerută de toți în general ca un drept  inalienabil al omului, drept care trebuie să fie absolut”.  Fragmentul este dintr-o scrisoare trimisă lui V. Alecsandri in iunie 1881, de la moșia lui de la Ghergani. Călător cu vocație, Ghica întreține o vastă corespondența cu Vasile Alecsandri – sublim pretext literar – care se transformă într-un adevărat tratat de informație istorică și politică, deci și de cultură, prin care circulă idei europene. Iată ce scria de la Londra, la 15  ianuarie 1886, poetului de la Mircești: ,,Națiunile trăiesc și se glorifică prin oamenii ce au produs și prin lucrările lor geniale. Vai de acele popoare cari nu au profeți! Fie ele cât de mari, cât de puternice; numere suflările cu sutele de milioane, cucerească lumea întreagă, ele sunt condemnate (sic!) pieirii și uitării. Urmele biruitorilor se pot stinge, dar ale lui Molière, Racine, Hugo, Cuvier și Lamartine, niciodată! Cât de mari și de puternici fie un Moltke (general prusac, n.n.), un Bismarck, gloria lor este trecătoare, pe când a lui Goethe, Humboldt și-a lui Beethoven va rămâne eternă”.  

Să refacem acum, în ăst secol, spectacolul cultural care se petrecea la conacul lui Ghica de lângă București. La atât de frecventele adunări ale  înțelepților și învățaților discuțiile se duceau în franceză, engleză și greacă, Ghica citea în franceză din Boileau,  Grigore Alexandrescu recita în franceză din Fedra de Racine, în greacă din Andromaca lui Euripide si din Sofocle sau Anacreon, iar  Iancu Văcărescu da recitaluri în elină.  Invitații la gura sobei: boieri, fruntași politici, scriitori: frații Golești, Manolache Băleanu, Costache Bălăcescu, Câmpineanu comentau campaniilor  lui Napoleon. Spectacolul îl oferea boierimea cu școală, ,,occidentalizarea” generală a  noastră era  întârziată. Explicația stă în starea societății, în ansamblul ei,  dependentă de fundamentele oricărei culturi: școala, creația, contacte sistematice cu alte culturi.  Ca univers al valorilor unui popor, o cultură aparține unei  comunități, nu unor persoane, și depinde de puterea ei de a se face cunoscută. Călinescu vorbea de ,,clasici” întârziați, dar în privința ,,occidentalizării” culturii românești nu  a avut acut, ca Lovinescu, sindromul însingurării: ,,Țările române n-au fost niciodată în afara Europei…”. (Istoria literaturii române. Compendiu).

,,Complexul ”  în sensul de particularitate, a existat, mai există încă și nu cred că vindecarea ține de noi. Ceea ce nu trebuie înțeles ca o inapetență sau incapacitatea de modernizare. Cum s-a văzut, Ghica gândea politic  modern.  Literatura română, prin Eminescu, Macedonski într-un trecut mai îndepărtat, prin Bacovia, Arghezi, Blaga și Ion Barbu mai aproape de noi și prin Nichita Stănescu în timpul nostru ține pasul cu evoluțiile din literatura europeană. Tzara este creator de curent, Eugen Ionescu este la originile teatrului absurd, Emil Cioran ilustrează convingător existențialismul occidental. Asta nu înseamnă că, pentru întreaga cultură românească au fost înlăturate obstacolele: limba, izolarea latinității noastre de Occident, asimilarea ignorantă a culturii românești cu spațiul slav. Românii nu sunt străini de cauzele acestei situații. 

Problema sincronismului românesc se pune diferit în aria culturii și în cea politică.  Ion Chica ne amintește că nefericitul Teodor Diamant, cel care urmărea conferințele lui Fourier la Paris, pune în aplicare la Scăieni ideea utopică  a francezului cupă ce aceasta se prăbușise în Franța ca urmare a loviturii pe care i-o aplicase Ludovic-Philipe. 

Și, totuși, ca să revenim la cele două  abordări – complementare, de altfel – ale lui G. Călinescu și E. Lovinescu – nu mă pot împăca de fel cu gândul că al doilea, Lovinescu, are și astăzi dreptate. Iar această dreptate răsare dintr-o precizare a lui Ion Chica însuși:  ,,Iubite amice, îi scrie la 1 noiembrie 1884 lui Alecsandri, Puterea, ca să fie suferită și respectată, trebuie să  emane de la națiune, să-și aibă rădăcinile ei înfipte în spiritul și trebuințele poporului”. 

Ne vom opri curiozitatea în materie de teorie în pragul înțeleptului sfat pe care Erasmus din Rotterdam l-a dat, cu secole în urmă, discipolilor lui: este mai prudent să faci turul lumii pe un atlas și să afli adevărul din cărțile de istorie decât să-ți porți cocoașa, ca Ulisse, prin cele patru colțuri ale lumii.