George APOSTOIU
Complexul sincronismului
Când scrie că Ion Creangă ,,umanizează fantasticul”, Tudor Vianu deschide un univers estetic propriu literaturii. O astfel de fantezie, atât de necesară creaÈ›iei, în cazul criticii literare trebuie pusă sub controlul criteriilor. Critica literară (mare) introduce rigoare în interpretarea fie È™i a fanteziilor creative. FicÈ›iunea, proprie literaturii, este creaÈ›ie a imaginarului care poate să se substituie realității, dar nu o neagă. Este realitatea artei. Mai important decât adevărul este potenÈ›ialul estetic, rezerva de expresivitate a limbajului, în cazul literaturii. De la această precizare, o discuÈ›ie despre sincronismul românesc poate stârni oricând orgolii sau rezerve îndreptățite.
Două abordări autoritare referitoare la ,,occidentalizarea” culturii româneÈ™ti merită unele reveniri. G. Călinescu considera că în cultura românească a existat o ,,întârziere”. Eugen Lovinescu este radical, cere grăbirea sincronizării, adică a punerii în acord cu Occidentul prin recuperarea întârzierii. Se poate spune că chestiunea este una de temporalitate? Cred că ,,tema” nu trebuie văzută în opoziÈ›ie, È™i Călinescu È™i Lovinescu au dreptate dacă raportăm opiniile lor la chestiunea mai mare a dezvoltării economice, bază È™i sursă a progresului culturii. O singură privire nu ar corespunde mutaÈ›iilor intelectuale evidente, literatura noastră – să rămânem pe acest teren – este oarecum sincronizată cu Occidentul. ÃŽntârzierea există, dar nu se datorează calității culturii, actului de creaÈ›ie, ci unor factori exogeni complicaÈ›i: condiÈ›ii istorice, ponderea ,,europenismului”, aria de răspândire È™i de circulaÈ›ie a limbii.
Ion Chica, în a doua parte a secolului XIX, este european, scrie È™i gândeÈ™te politic fără complexe. Iată: ,,ÃŽn ce priveÈ™te libertatea intelectuală, adică libertatea cugetării, a conÈ™tiinÈ›ei È™i a scrierii, publiciÈ™tii cei moderni nu recunosc autorității nici un drept de ingerință altul decât de a opri calomnia È™i apelul la violență; libertatea intelectuală este cerută de toÈ›i în general ca un drept inalienabil al omului, drept care trebuie să fie absolut”. Fragmentul este dintr-o scrisoare trimisă lui V. Alecsandri in iunie 1881, de la moÈ™ia lui de la Ghergani. Călător cu vocaÈ›ie, Ghica întreÈ›ine o vastă corespondenÈ›a cu Vasile Alecsandri – sublim pretext literar – care se transformă într-un adevărat tratat de informaÈ›ie istorică È™i politică, deci È™i de cultură, prin care circulă idei europene. Iată ce scria de la Londra, la 15 ianuarie 1886, poetului de la MirceÈ™ti: ,,NaÈ›iunile trăiesc È™i se glorifică prin oamenii ce au produs È™i prin lucrările lor geniale. Vai de acele popoare cari nu au profeÈ›i! Fie ele cât de mari, cât de puternice; numere suflările cu sutele de milioane, cucerească lumea întreagă, ele sunt condemnate (sic!) pieirii È™i uitării. Urmele biruitorilor se pot stinge, dar ale lui Molière, Racine, Hugo, Cuvier È™i Lamartine, niciodată! Cât de mari È™i de puternici fie un Moltke (general prusac, n.n.), un Bismarck, gloria lor este trecătoare, pe când a lui Goethe, Humboldt È™i-a lui Beethoven va rămâne eternă”.
Să refacem acum, în ăst secol, spectacolul cultural care se petrecea la conacul lui Ghica de lângă BucureÈ™ti. La atât de frecventele adunări ale înÈ›elepÈ›ilor È™i învățaÈ›ilor discuÈ›iile se duceau în franceză, engleză È™i greacă, Ghica citea în franceză din Boileau, Grigore Alexandrescu recita în franceză din Fedra de Racine, în greacă din Andromaca lui Euripide si din Sofocle sau Anacreon, iar Iancu Văcărescu da recitaluri în elină. InvitaÈ›ii la gura sobei: boieri, fruntaÈ™i politici, scriitori: fraÈ›ii GoleÈ™ti, Manolache Băleanu, Costache Bălăcescu, Câmpineanu comentau campaniilor lui Napoleon. Spectacolul îl oferea boierimea cu È™coală, ,,occidentalizarea” generală a noastră era întârziată. ExplicaÈ›ia stă în starea societății, în ansamblul ei, dependentă de fundamentele oricărei culturi: È™coala, creaÈ›ia, contacte sistematice cu alte culturi. Ca univers al valorilor unui popor, o cultură aparÈ›ine unei comunități, nu unor persoane, È™i depinde de puterea ei de a se face cunoscută. Călinescu vorbea de ,,clasici” întârziaÈ›i, dar în privinÈ›a ,,occidentalizării” culturii româneÈ™ti nu a avut acut, ca Lovinescu, sindromul însingurării: ,,Țările române n-au fost niciodată în afara Europei…”. (Istoria literaturii române. Compendiu).
,,Complexul ” în sensul de particularitate, a existat, mai există încă È™i nu cred că vindecarea È›ine de noi. Ceea ce nu trebuie înÈ›eles ca o inapetență sau incapacitatea de modernizare. Cum s-a văzut, Ghica gândea politic modern. Literatura română, prin Eminescu, Macedonski într-un trecut mai îndepărtat, prin Bacovia, Arghezi, Blaga È™i Ion Barbu mai aproape de noi È™i prin Nichita Stănescu în timpul nostru È›ine pasul cu evoluÈ›iile din literatura europeană. Tzara este creator de curent, Eugen Ionescu este la originile teatrului absurd, Emil Cioran ilustrează convingător existenÈ›ialismul occidental. Asta nu înseamnă că, pentru întreaga cultură românească au fost înlăturate obstacolele: limba, izolarea latinității noastre de Occident, asimilarea ignorantă a culturii româneÈ™ti cu spaÈ›iul slav. Românii nu sunt străini de cauzele acestei situaÈ›ii.
Problema sincronismului românesc se pune diferit în aria culturii și în cea politică. Ion Chica ne amintește că nefericitul Teodor Diamant, cel care urmărea conferințele lui Fourier la Paris, pune în aplicare la Scăieni ideea utopică a francezului cupă ce aceasta se prăbușise în Franța ca urmare a loviturii pe care i-o aplicase Ludovic-Philipe.
Și, totuÈ™i, ca să revenim la cele două abordări – complementare, de altfel – ale lui G. Călinescu È™i E. Lovinescu – nu mă pot împăca de fel cu gândul că al doilea, Lovinescu, are È™i astăzi dreptate. Iar această dreptate răsare dintr-o precizare a lui Ion Chica însuÈ™i: ,,Iubite amice, îi scrie la 1 noiembrie 1884 lui Alecsandri, Puterea, ca să fie suferită È™i respectată, trebuie să emane de la naÈ›iune, să-È™i aibă rădăcinile ei înfipte în spiritul È™i trebuinÈ›ele poporului”.
Ne vom opri curiozitatea în materie de teorie în pragul înțeleptului sfat pe care Erasmus din Rotterdam l-a dat, cu secole în urmă, discipolilor lui: este mai prudent să faci turul lumii pe un atlas și să afli adevărul din cărțile de istorie decât să-ți porți cocoașa, ca Ulisse, prin cele patru colțuri ale lumii.
0 Comentarii