ZĂGAN - Valeriu GĂUREANU - Litera13

Noutăți

04 octombrie 2021

ZĂGAN - Valeriu GĂUREANU

 


Valeriu GĂUREANU 

ZĂGAN 

Se lasă iarăși vremea surpării de lumină,
Mărețe idealuri, topite-s de amurg,
Iar lumânări plângânde torc clipele din ceară,
Crengi grele de tăcere dinspre înalturi curg.

Când armăsarii nopții scânteie sub copite,
Vârtejuri furioase în văl nestins de stele,
Nu-i vreme de rătăcire stearpă, nici ispite,
Nici gândul ori ecoul s-aprindă-n horă iele.

Din nemișcarea nopții, din neagra nepăsare,
Străbate fâlfâire de aripi cu unduiri păgâne,
Urgia morții negre-n demonizate gheare
Cu șfichiuri de sânge la ceasul fără zâne,
Țipăt tăios, răscolitoare și crâncenă chemare
De hămesită foame, drum slobod și păcat.

De-acolo, dintre stele, de unde străbătuse 
Chemarea fâlfâită și țipătul flămând,
Privea-mpăcat zăganul cum fug spre ceruri vise,
Cum Istros plimbă luna în leagăn tremurând,
Alături de speranțe, de gânduri compromise, 
De bocete ascunse care în suflet plâng.

― M-a fulgerat chemarea nemărginit-a zării,
În pieptul meu puternic simțeam mereu un duh
Făgăduind iubirea nestinsă-n valul mării,
Și-o viață-n desfătare pe munte și-n văzduh!

Simțind la tinerețe cum zarea tunase a chemare,
Am părăsit bătrânul, Hercinicul meu munte,
Cătând cu-nfrigurare la toate dezlegare,
Văzut-am mântuire în Alpi, printre Liguri.

Pe-atunci n-aveam de știre că-ntreagă, libertatea
E doar singurătate, doarprigonire-n sine,
Doar stins tăciune-n inimi ori plâns între morminte,
Cântare-nchipuită, prea plină-nțelepciune.

În clipa-n care zarea scânteie-n răsărit
Din nămoliri de sânge în ghiocei pătați,
Plutind pe bolta albastră, ascuns prin nori cerniți,
Văd firul vieții mele și locul de junit.

Pe barba mea, profetic - din înălțimi vă spun,
De-atunci până acum, nu văd un om curat!
Sărmane târâtoare, netrebnici mici gândaci,
Ați ros păduri și munți, iar apele-ați secat,
Ascunși prin cimitire ce nasc întruna cruci,
Ați ridicat zidire spre cer, dar n-ați zburat,
Ați scociorât pământul cu răni adânci, de moarte,
Cercând podoabe strâmbe să plăsmuiți din dat,
V-ați siluit chiar mintea, mergând și mai departe,
Ași scintilat lumina s-aduceți bezna neagră.

Sărmani nebuni! Netoți scrântiți și fără de morală,
V-ați inversat menirea și rostul dat de viață, 
Și-n drum spre parvenire și spre căpătuială, 
Manipulați veninul, vânzându-l drept dulceață!

Strâmbată-i lumea astăzi, mai mult ca niciodată,
Strâmb luminată-i calea, precum al ei destin,
Pe stâncile de piatră nu-mi mai găsesc cămin,
Nici templele vechimii, la care să mă-chin...

Dau peste voi, urâtă, ciudat amestecată gloată,
Cum plăsmuiți alți zei și măsluiți icoane,
Cum smulgeți azi prezentul de nobilul trecut,
Și în extaz diform, schilav, plin de frisoane,
Voi țăndări viitorul de-acum l-ați prefăcut!

Azi chiar că este vremea să mă întorc acasă,
Cred că înțelepciunea, în fine m-a cuprins,
N-am cugetat că-n aripi trecutul mă apasă, 
Că totul e în mine un veșnic vis aprins.

Visam la bătrânețe în munții mei să zbor,  
Că Istros mă așteaptă și râd în soare toate,
Însă lumina zilei ce se deșteaptă-n zori,
Mi-a deslușit tabloul și văd că nu se poate.

Venit-a, iată, clipa, mai sus să mă avânt,
Ca fulger de lumină să mă izbesc în stâncă,
Să las drept moștenire și semn pe-acest pământ,
Doar oasele-mi albite în valea cea adâncă.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu