Ecranizări fictive. Dune de Denis Villeneuve - Mihu IANCU

 

Mihu IANCU 

Ecranizări fictive. Dune de Denis Villeneuve

Recenta ecranizare (a regizorului canadian Denis Villeneuve) Dune, o ecranizare a unui nu mai puţin celebru roman science fiction, unul considerat azi, încă, drept cea mai bună carte science fiction a tuturor timpurilor (inclusiv cele cinci continuări oficiale) aduce în discuţie o mai veche problemă a Cetăţii Visurilor (de peste Ocean): transpunerea în vizual a textului scris. 

Un film original prost, mai devreme sau mai târziu, dispare de pe firmamentul cinefililor. Un film ce nu se ridică la înălţimea cărţii ori e tocat mărunt ori reînvie, peste ani, printr-un remake ce e mai bun. Aici e buba: să vrei să împaci şi capra şi varza. Să vrei să faci un film (după o carte celebră) care să se adreseze atât celui ce s-a bucurat de lectura cărţii cât şi celui care nici măcar nu a auzit de ea. Nu poţi. Nu merge. Eşec total. 

„Nu poţi sluji la doi stăpâni”, cum bine a indicat cineva, la un moment dat care, pentru a-şi îndeplini misiunea pe acest pământ, a trebuit să moară şi apoi să reînvie înălţându-se la ceruri şi promiţând să mai revină. Cândva.

 

La Game of Thrones (primele 4 sezoane, restul sezoanelor pică, din păcate, în plasa făcătorilor de clişee din această infamă Cetate a Visurilor) m-am mirat că la bază se afla o carte. Mi-a părut chiar rău pe chestia asta: „dacă ficţiunea vizuală e atât de bună, mi-am zis, îţi dai seama cât de spectaculoasă e cartea”.  Dezamăgire. Cruntă. 

Urzeala Tronurilor (editura Nemira, traducere din limba engleză Silviu Genescu, ediţia a IV-a, revizuită, 2017) care e, în principiu, Cartea I din ceea ce se cheamă Cântec de foc şi ghiaţă arată ca un fel de basm cu Feţi-Frumoşi, Ilene Cosânzene şi Zmei în care elementul magic este înlocuit, în mare parte, cu intrigi politice, intrigi cu şi despre Putere, pe scurt cu „intrigi proaste”, vorba lui Caragiale. 

„O fi traducerea de vină, mai ştii?”, mi-am zis consternat. Urzeală sună penibil, anacronic chiar. Parcă şi vezi înaintea ochilor o reţetă culinară în care gospodina urzeşte chestii. În engleză, „a song of ice and fire” sună cu totul altfel, transcedental chiar. Să-l traduci cum se aude – „cântec de foc şi gheaţă” – dă dovadă de neprofesionalism cras. Ca în cazul traducerilor poezilor lui Bob Dylan făcute de androginul Cărtărescu. 

Revenind: Dune, după cum însuşi Arthur C. Clarke afirma – „unică, nu cunosc nimic comparabil” – este un text ficţional construit în straturi. 

Primul îi aparţine poveştii cu abur de clişeu a măririi, decăderii şi apoi, din nou, măririi unui prinţ. Ce-şi găseşte aliaţi surpriză în însăşi poporul asuprit de duşmanii săi. 

Al doilea strat, mult mai profund, se concentrează pe implicaţiile politico-religioase din spatele acestei poveşti: 

-prinţul este, de fapt, un produs genetic al unei organizaţii oculte formată exclusiv din femei, 

-pe planeta Dune se concentrează, în esenţă, toată puterea lumii şi nu în persoana Împăratului Padişah, conducătorul de drept al galaxiei umane 

-mărirea Eroului, transformarea lui din exponent al unei lumi străine într-un localnic get-beget se datorează unui excelent aparat propagandistic ce inoculează populaţiei băştinaşe mituri şi legende cu semnificaţie religioasă despre „cel care va veni şi-i va salva”. 

Al treiela strat, cel mai reprezentativ şi care, din păcate, este masacrat grosier de filmul lui Villeneuve, este cel al simbolurilor cărţii. Unele dintre acestea îşi extrag esenţa din cultura americană a anilor ’60 legată de benzile desenate cu supereroi (’65 e anul apariţiei lui Dune), altele sunt valabile şi astăzi. 

De exemplu: 

a) apa. Obsesia apei. Pe Dune – planeta deşert apa e mai preţioasă ca aurul. Cu ea poţi cumpăra orice. În deşertul planetei Dune, fără prezenţa unui costum special ce reciclează apa din organism, mori aproape instantaneu. Simbolistica e evidentă: nu petrolul, cum greşit au interpretat-o unii ci risipa. Fremenii, băştinaşii de pe Dune, consumă exact cât le trebuie. La propriu nu la figurat. Suferinţa lor se petrece în tăcere – lacrimile sunt considerate gest de onoare, ofrandă adusă celui dispărut; altfel, dacă plângi se cheamă că „iroseşti umezeala corpului, aiurea”. Risipa pe care omul zilelor noastre o manifestă plenar (la orice) constituie aşadar un semnal de alarmă pentru uşurinţa cu care tratăm resursele propriei noastre planete. 

b) Paul Atreides – Eroul care de fapt e un Antierou. În „Povestea lui Harap-Alb”, mezinul naiv al lui Creangă ajunge împărat fără să câştige nicio probă prin forţe proprii. Ba chiar îşi pierde şi capul, la propriu, într-o aşa-zisă confruntare-demascare cu „ăla Răul”. Iată-l, deci, pe Frank Herbert, aproximativ 80 de ani mai târziu faţă de Ion Creangă şi al său „rob alb”, reuşind, prin destinul lui Paul Atreides (a.k.a. Kwisatz Haderach, Lisan-al-Gaib, Muad’Dib, Usul) să aducă în prim-plan ceea ce povestitorul humuleştean doar visase, timid: personajul principal, Eroul, se dovedeşte, în esenţă, a fi o catastrofă pentru umanitate. O calamitate. În numele său se declanşează un război sfânt, un jihad, în care miliarde de omani nevinovaţi vor pieri doar pentru că nu împărtăşesc aceiaşi viziune religioasă. 

Dune rămâne, deocamdată, o carte imposibil de ecranizat. Poate un serial (un Game of Thrones al deşertului) ar face dreptate. Îl aştept. 

Eşuarea amintită a fost posibilă dintr-un motiv foarte simplu: Frank Herbert n-a redactat Dune având în minte o posibilă ecranizare. Nu, a făcut lucrul cel mai nobil şi, în acelaşi timp, cel mai firesc pe care-l poate face un scriitor:    s-a folosit de toate armele ficţiunii literare; acelea referitoare la faptul că naratorul omniscient îşi face simţită prezenţa suficient de bine încât să te determine pe tine, cititorul, să reconstruieşti mental o lume. Sau mai multe lumi.