Premiul întâi - Lăcrămioara STOENESCU

 



Lăcrămioara STOENESCU

Premiul întâi


În sat teii erau în floare și elevilor le mirosea a vacanță. Ei așteptau cu emoție serbarea de sfârșit de an, iar fruntașii la învățătură se gândeau la premiile care aveau să le încununeze munca. Printre elevii din clasa întâi era şi Liana, care se mutase aici de curând. Odată cu instalarea noii orânduiri, tatăl ei, care avusese o funcție administrativă în vechiul regim, a devenit un simplu funcționar la primărie, dar fetiței, îi plăcea să învețe în noua sa școală.
 
La început, a scris pe tăbliță și numai după aceea pe caietul de dictando. Uneori, o prindea seara făcându-și lecțiile la o lampă cu gaz, dar caligrafia sa era impecabilă. De aceea aștepta cu mare nerăbdare serbarea de sfârșit de an, fiind sigură că va primi premiul întâi. Cu o vară mai înainte, bunicuța îi arătase pe uliță premianții care se întorceau de la școală cu cărți şi cu diplome sub braț. Aflase că pe vremuri, li se mai dădeau și coronițe de flori, dar acum, coroanele fiind simbolul regalității, nu mai erau admise.

În ultima vreme, Liana a constatat că părinții săi o cam evitau şi nu discutau cu ea despre serbare. Păreau triști şi fără chef de vorbă, nu ca anul trecut, când era la grădiniță și se sfătuiau înainte de serbarea de sfârșit de an. De aceea a întrebat-o pe bunica sa ce li s-a întâmplat, dar ea i-a răspuns că au treburile lor la serviciu și să nu se amărască prea tare la școală.
–De ce m-aș amărî, că doar voi lua premiul întâi, i-a spus fetița, în timp ce juca șotron prin curte.
–E prea devreme să te bucuri până nu vezi alba în căpisterie, a încercat bunica să-i mai astâmpere voioșia. 
–Ce căpisterie, bunico? Doar am media zece, iar alta mai mare nu există. Cine ar mai putea să mi-o ia înainte, a întrebat-o ea, sigură pe sine. 
–De, maică, vezi și tu că noi una gândim şi alta ni se întâmplă în viață. Așa e de când lumea şi pământu’, a mai adăugat bunicuța. 
Fetița nu i-a prea înțeles vorbele, că ea știa una şi bună: în clasa lor patru elevi, printre care era și ea, musai vor lua premiul întâi. Cu gândul la asta fetița s-a culcat mai devreme, ca să se trezească dis-de-de dimineață. Și-a pregătit îmbrăcămintea pentru serbare și și-a așezat rochița nouă pe scăunel și săndăluțele sub el. Le primise în dar de la ticu pentru munca sa. După ce s-a închinat și a spus rugăciunea Înger, îngerașul meu, obosită de atâta joacă, ea a adormit buștean. 

*

Spre dimineață, însă a avut un coșmar. Se făcea că domnul învățător a scos-o la tablă, dar că n-a reușit să rezolve exercițiul la aritmetică și niciunul dintre ceilalți premianți nu l-a rezolvat, nici măcar Nușu. Doar Marin, cel mai slab elev din clasă i-a venit de hac. Surpriza a fost mare pentru premianți, dar și mai mare pentru domnul învățător. Fetița s-a trezit din somn buimacă, leoarcă de transpirație, cu gura pungă şi tremurând de plâns. S-a ridicat pe marginea patului și și-a turnat într-un pahar apă din carafa de pe tava ce se afla pe masă.
 După ce l-a golit până la fund, ea și-a amintit că dormise și s-a bucurat că totul nu fusese decât un coșmar. Era ora cinci dimineața. Apoi, a închis ochii, încercând să adoarmă din nou, dar n-a mai pus geană pe geană, ci s-a foit în pat până a sunat ceasul deșteptător și atunci s-a trezit de-a binelea. S-a dat jos din pat, s-a spălat, s-a pieptănat și s-a îmbrăcat frumos ca pentru serbare şi s-a dus la masă. Ai săi plecaseră demult la serviciu, dar ei i s-a părut că o evitau iar, ca în ultima vreme. 

*

Învățătorul primise o înștiințare de la partid, pe care trebuia s-o respecte, căci altfel, era soarta sa în joc. Nu știa dacă decizia fusese luată de Ministerul Învățământului sau dacă era una pe plan local. Uneori, conducerea încerca să se evidențieze prin abuzuri, dar el s-a simțit dator să-i invite pe părinții elevilor premianți ca să le comunice această înștiințare. Le-a spus că anul acela premiul întâi trebuia să se acorde unui copil de proletar și printre cei afectați din cauza deciziei se afla însuși fiul său. 

Ei l-au înțeles, dar nu le-au comunicat și copiilor. Mama Lianei a suferit cumplit pentru fetița sa, pe care o învățase să fie corectă și cinstită, iar acum, avea să se lovească de prima nedreptate din viață. Ea nu se putea împotrivi noii orânduiri, care se instalase de curând în țară, dar îi plângea inima, că la serbare, fata ei va afla că adevărul şi dreptatea, pe care o învățase să le respecte, au fost doar vorbe goale. Mama se învinovățea pentru asta și s-a gândit să-i ceară sfatul soțului său: 
–Nu crezi că ar trebui să-i spunem Lianei adevărul? 
–Este prea târziu, i-a răspuns el. 
– Va vedea că oamenii nu țin seama de principiile morale învățate de noi, i-a mai zis ea.
– Dar și că sunt în stare să rănească sufletele unor copii nevinovați, a recunoscut tatăl. 
Își dădeau seama că nu procedaseră bine, dar că era prea târziu să mai repare ceva. Fetița lor se va lovi de multe nedreptăți într-o societate strâmbă și ei nu-i vor fi alături. S-au hotărât s-o trimită la serbare cu bunica sa, pentru a nu fi chiar singură. Tatăl a sfătuit-o pe mama Lianei s-o pregătească mai înainte plecare și mama i-a spus că îi este imposibil să meargă cu fetița la serbare. 
–Nici măcar el nu poate? a întrebat-o bunica.
–El nici atât. Ca fost judecător, ar putea spune ceva nepotrivit. 
–Am înțeles că vreți să scoateți jarul din foc cu mâna mea... Si eu ce să fac? a mai zis ea. 
–Găsești mata ce să-i spui, că doar ai trăit o viață, a liniștit-o fiica ei.
 
*

A doua zi de dimineață, după ce au luat micul dejun, bunica a grăbit-o pe Liana, ca să nu întârzie la serbare. Prima ei grijă a fost s-o întrebe dacă vor veni și părinții săi, dar bătrâna a încredințat-o că vor ajunge la timp. În gând, și-a cerut iertare lui Dumnezeu pentru minciunile cu care păcătuia. Făcea asta doar ca să nu-și mâhnească nepoțica și așa era bătută de soartă. 

Când au ajuns la școala din deal, elevii îmbrăcați în haine de sărbătoare așteptau ca directorul să dea semnalul începerii festivității. După un discurs lung şi plictisitor, a apărut corul, care a cântat câteva cântece patriotice. În pauze, s-au recitat poezii. A spus şi Liana una și a urmat sceneta în care a interpretat un rol, dar părinții săi nici vorbă să se arate. Fetița stătea ca pe ghimpi, numai cu ochii ațintiți la poarta școlii și cu gândul la ei. Nici nu mai era atentă și s-a încurcat la ultimele replici.
 
Sceneta s-a terminat, dar părinții ei tot n-au venit. Bunica i-a scuzat că n-au fost învoiți de la serviciu. Fetița a stat ca pe ghimpi cu ochii pironiții la poarta școlii, crezând până în ultima clipă într-un miracol, dar ei nu s-au arătat nici când domnul învățător a anunțat cu glasul său baritonal, Premiul întâi, Toma Floarea! Premianta a pornit ca amețită spre domnul învățător. Se împleticea înaintând sfioasă, rușinată, stingheră şi copleșită de întâmplarea prin care trecea, de parcă nici nu știa pe ce lume se afla.
 
Mai întâi, s-a lăsat o liniște grea și adevărații premianți au încremenit. Apoi, dintr-odată, liniștea s-a spart și adevărații premianți s-au trezit din încremenirea în care se aflaseră și au început să șușotească: Cum să ne ia premiul nostru Floarea? O elevă care de-abia citește? Nu le-a explicat nimeni, dar nici ei nu au avut curajul să-l întrebe pe învățător. Au tremurat de nervi, au plâns ori s-au abținut să plângă. Nimeni nu a știut ce furtună a stârnit această nedreptate în sufletele unor copii nevinovați. 

A tăcut și Liana. Apoi, și-a amintit de coșmarul dinspre ziuă și tot drumul spre casă nu a scos niciun un cuvânt. Nedreptatea a durut-o cumplit de parcă amuțise. Ea era sinceră și cinstită. La serbare, în sufletul ei nevinovat s-au dărâmat două statui, a Adevărului şi a Dreptății. Părinții săi le ridicaseră pe un soclu prea înalt și, căzând, s-au făcut țăndări. 
–În viață, Liano, nu e totul ca în cărți! Să te înveți cu bune, da’ și cu rele ! Oamenii mari face unele lucruri de neînțeles și premiu’ nu e mereu pentru cine se pregătește, maică mare! Uneori, mai e și pentru cine se nimerește...
–Cum adică? Premiul s-a dat la nimereală vrei să zici matale, a întrebat-o nepoțica.
–Păi, dar! Nu văzuși că Floarea se trezi ca musca-n lapte, că se și mira ce-l găsi pe învățător să i-l dea tocmai ei, o năroadă, a râs din nou bunica. 
–Așa? a mai întrebat-o fetița.
–Păi da, că-i fu și frică să nu-şi înfigă Nușu mâinile în ciuful ei, a râs iar bunica. 
 Se căznea să râdă, biata de ea, ca să-și înveselească nepoata. Dorea să-i treacă supărarea și, se pare că a și reușit. Fetița a râs la gluma ei și a întrebat-o dacă ea chiar credea asta. Bunicuța ar fi fost în stare să se jure strâmb, doar-doar s-o convingă pe nepoțică. Îi era milă că ăia își bătuseră joc de niște suflețele nevinovate de copii și i-a spus să nu pună asta la suflețelul ei curat 
de fetiță cuminte.
–Păi, tu ai alea, cum le zise tac-tu...
Principii morale, vrei să spui, bunico? i-a răspuns ea prompt.
Așa-așa, a aprobat-o bunicuța. 
 Și acum, eu ce să mai fac? a întrebat-o, surâzând nevinovat fetița. 
–Păi cum ce să faci? Să mai aștepți un an, maică! Ce intrară zilili în sac? Anu’ ăsta fu ordin  de sus să vă ia premiu’ vostru o fată de proletari... 
–Da?... a întrerupt-o fetița.
–Păi da. Și ei ce proletari găsiră ei la repezeală p-acilea pân sat decât pe fata femeii de servici, a mai săracă. Doar e țara proletarilor, nu? Cum ziseși tu în poezie? a mai întrebat-o bunica.
–Plugul, strungul şi condeiul au pornit să chiuie / Şi-au pus flori la pălărie şi văzduhul țiuie, i-a repetat fetița versurile recitate.
–Păi vezi? Acu’ ăia, săracii are pâinea şi cuțitu’, a lămurit-o bunicuța, să înțeleagă mai bine.

Apoi, i-a mai spus că învățătorul nu avea voie de la partid să-i dea ei premiul întâi, că tatăl său a fost judecător, iar acum, este funcționar. Nu a putut să i-l dea nici măcar fiului său, nici Corneliei, că are tatăl notar, iar al Stelei e funcționar. Niciunul nu este proletar, ci toți sunt burjui, cum zicea ea. Cei care aveau media zece erau fii de burghezi și învățătorul trebuia să premieze ce a cerut partidul. 

Liana tăcea şi o asculta cu luare aminte pe bunica ei, care încerca s-o ajute să înțeleagă de ce li se furaseră premiile. Aceasta i-a explicat pe înțelesul său, că trebuia să treacă peste acest mare necaz, primul din viață și i-a mai spus că învățătorul a trebuit să-i dea premiul întâi Floarei, că era d-a lor, dar ea este fetiță cuminte și deșteaptă și n-are rost să se amărască. Apoi, a întrebat-o dacă îi trăiește mama. 
–Da, i-a răspuns încet fetița, mirându-se de ce o întreba, că doar știa foarte bine și ea.
– Trăiește ticu și cu mine? a continuat bunicuța.
–Da, a spus ea și mai nedumerită. 
–Păi, asta e cel mai important lucru, Liano maică! a făcut-o bunicuța să înțeleagă de ce o întrebase.
Fetița a aflat că în viață, familia e cea mai importantă, că trebuie să stea pe primul loc, unul de cinste, iar ea avea una care o iubea mult. Apoi, i-a vorbit despre copiii orfani și amărâți care n-au părinți și nici ce mânca și i-a atras atenția cât de fericită era ea față de aceștia. Bunicuța a făcut-o să înțeleagă că ar trebui să-și prețuiască mai mult familia decât un amărât de premiu întâi. Și, ca s-o convingă cât o iubește, a îmbrățișat-o cu dragoste. 
–Ai dreptate, bunicuțo! Matale le știi pe toate, a recunoscut fetița, care s-a lăsat moale în brațele ei. 
–Nu te mai amărî, Liano! Las’ că vă vine și vouă rându’.
–Păi când, că nu se mai poate acum, s-a smiorcăit ea. 
–La anu’, fata mea, că ori pică samaru’ ori moare măgaru’ și orișice minune ţine doar trei zile la noi, la români, i-a zis bunicuța încurajator.
–Da? s-a mirat fetița.
– Așa să știi! a râs ea tare și i-a dat drumul din brațe, văzând că și-a revenit. 
Nepoata a înțeles că bunicuța ei dorea s-o împace și rana din suflețelul ei de copil a prins coajă. Lecția dată de ea a fost un balsam și a priceput că viața poate fi dură uneori, dar că trebuie s-o înfrunți. Nu degeaba se lăuda bunica ei că avea școala vieții, dacă a reușit s-o facă să se împace cu soarta crudă din acea vară. Bunicii îi era milă, că nepoțica sa a luat în piept de mică necazurile și nedreptatea.

Când au venit acasă părinții, Liana era deja împăcată cu soarta sa, iar bunica mulțumită că Dumnezeu îi pusese în gură cele mai potrivite cuvinte de care ea avusese nevoie. Părinții au rugat-o pe fetița lor să-i ierte că nu au ajuns la serbare, dar au încredințat-o că au suferit odată cu ea. Ei au făcut-o să înțeleagă că n-ar fi putut îndura să asiste pasivi la prima înfrângere din viața sa, dar și-au reproșat că i-au ascuns adevărul că nu toți oamenii sunt drepți şi cinstiți.

Au regretat și că i-au vorbit numai despre ceea ce era frumos și corect, nu și despre ce era urât, strâmb și rău în viață și au rugat-o să-i ierte că nu-și dăduseră seama de asta. I-au mai spus că au preferat s-o trimită la serbare cu bunica sa, ca să-i explice mai pe înțeles ce s-a întâmplat. Acum au văzut că s-au gândit bine, din moment ce este veselă. Astăzi, întâmplarea pe care a trăit-o Liana, poate părea incredibilă ori de neînțeles, dar atunci era considerată normală, deoarece anormalul părea normal și viceversa. 


Scrieți un comentariu

Mai nouă Mai veche