Subscribe Us

Plimbarea - Mihu IANCU

 




Mihu IANCU 

Plimbarea

1.
Începuse a bate un soare poznaş. Asta după ce o ploaie nărăvaşă scuturase pomii, caldarâmul şi maşinile (ca un fel de replică la adresa vijeliei de alaltăieri seara când fuseseră smulse din locul lor bucăţi de şosea, resturi de pomi şi chiar elemente componente de maşină. 
Fac o pauză (măcar de-aş fi început ca lumea!) pentru a mă focusa asupra unui moment mai puţin cunoscut din vijelie: ştergătoarea din spate a unui gipan vopsit într-un ocru militar închis, smulsă din locul ei de o pală de vânt furioasă, se învârti o vreme prin aer apoi izbi geamul dormitorului unui cuplu prins într-un amor nebun. Dumneaei se sperie atât de tare încât îl aruncă cât colo, de pe ea, pe dumnealui. Reflex necondiţionat, de! Omul, în cădere, dărâmă televizorul. Zgomotul astfel rezultat sperie pe bătrânul de la etajul inferior; puţin amnezic, puţin cam nevricos, insul tocmai ce dăduse drumul la aragaz s-o pună de-un ceai. În clipa când bubuiala îşi făcu simţită prezenţa dumnealui scăpă chibritul din mână. Se aplecă pentru a-l ridica. Prea târziu – se stinsese. Aprinse un al doilea şi în secunda aceea fatidică îşi aminti că aragazul fusese lăsat deschis. „Păcat de vaza cu flori!”, fură ultimele lui cuvinte înainte ca explozia să-l facă bucăţi. 
Paranteză explicativă: bătrânelul trăise o viaţă de om la casă. Acum, spre apusul vieţii, din cauza vicisitudinilor copiilor săi, fusese deportat la bloc. Pe care nu-l putea suporta din cauza faptului că se auzea prin pereţi şi nu puteai fi niciodată sigur de unde venise sunetul. Părea să vină de pretutindeni. Şi apoi mai erau şi zgomotele realmente suspecte. Astea se manifestau cu precădere noaptea. Ca de exemplu acum vreo două seri când ar fi putut să jure că umblase cineva pe scară încercând uşa. A ieşit brusc după ce şi-a făcut curaj cu u păhărel de vişinată. A ieşit întrebând grav cine e acolo dar, desigur, nu i-a răspuns nimeni. Pe urmă uşchit-o în pat unde a adormit instantaneu.   
Tinerii prinşi în amor nebun, întrerupţi de ştergătoare şi de explozia de sub ei din bucătăria vecinului amnezic scăpară doar cu o sperietură zdravănă. 

2.
O pisică neagră ieşi brusc de sub o maşină, tăie calea grupului. Care grup ieşise şi el la o binemeritată plimbare de duminică. Vorba vine duminică - nu era decât sîmbătă dar plutea ceva în aer care te făcea să te gândeşti la ziua de duminică. 
- Vasile, executarea, aruncă Gheorghe dându-se trei paşi înapoi şi făcându-şi o cruce mare. 
Gheorghe Munteanu, cunoscut şi Lazăr printre amici pentru capacitatea de a se trezi brusc din somn (indiferent de cât de profund ar fi fost acesta) cu ochii larg deschişi, în picioare, gata de acţiune, dădea din când în când dovadă de un fior superstiţios profund. Ca azi – văzuse pisica neagră şi-i ordonase numitului Vasile să-i facă animalului de petrecanie. Numai aşa putea fi înlăturat pe de-a-ntregul semnul rău pe care-l căra creatura după ea. Chiar fără s-o ştie. 
Vasile Bălcescu fugi după mâţă de-i săriră ochii din cap şi lanţul de aur de la gât. N-o prinse decât de coadă. Pentru două secunde. O scândură căzută de sus îl împiedică să ducă ordinul lui Gheorghe la îndeplinirea completă. O scândură de la o schelă căzută milimetric pe lângă umărul lui Bălcescu şi care proiectă mâţa douăzeci de metri mai în faţă întrucît reuşise să formeze, cu o altă scândură, o minitrambulină. 
Ocazie cu care avură lor următoarele două evenimente: 
a) Vasile înjură situaţiunea cum nu mai înjurase demult. Atât de demult încât nici el nu mai ştia de când iar un cuplu (adolescentic) ce sta ascuns, pe o pătură, după un boschete superstufos într-un părculeţ de pe lângă blocul cel în construcţie izbucni în rîs. Nu mai auziseră asemenea înjurături plastice de pe vremea primelor filme româneşti de după Revoluţie. 
b) Vasile găbji o altă pisică, întinsă leneşă pe un pervaz de la un parter oarecare, asta după ce gospodina de acolo, o muiere cu buze subţiri şi chip trădând grave probleme de raportare normală la semenii ei, îi aruncase animăluţului niscaiva peşte prăjit. Vasile suci instantaneu gâtul pisicii şi i-o prezentă lui Lazăr gata jupuită. Învelită într-un cearceaf care, la rândul lui, fusese “împrumutat” de pe o sârmă dintr-o grădiniţă de la un alt parter de bloc. 
- De unde să ştie, bre, şefu’, că asta-i mâţa? ântrebă oripilat de naivitatea metodei Ioan Suc. 
Individului încă îi răsunau în urechi bubuielile din club; avea ochii şi traheea împăienjeniţi de fum, iar mahmureala se ţinea scai, încă, de el. Suc, care nu pleca niciodată nicăieri fără un plan bine pus la punct, nu-l avea deloc la inimă pe Vasile pentru ingeniozitatea şi spontaneitatea de care da dovadă. 
- Asta-i şefu’, se poate!?, făcu Bălcescu împrumutând glasului o aură de un pozitivism absolut. Nici nu se putea altfel. Decât că şi mătuşă-mea mi-a atras atenţia că dacă vrei să dispară de tot ghinionu’ asta trebi să faci la mâţa neagră. S-o jupoi. 
- Nu ştiam că ai o mătuşă, făcu Ioan ochii mici. Te-ai lăudat de atâtea ori că tot ce-ai dobândit a fost pe picioarele tale, nu tu rude, nu tu mentori încât acum mi se pare imposibil să... 
- N-ai ascultat cu atenţie, bă, aruncă împricinatul lui Suc, parţial în scârbă. Şefu’, dacă nu mă credeţi, vă duc la ea după ce ne terminăm plimbarea. Faină femeie, o să vedeţi. Vă lămureşte total în legătură cu superstiţiile, cu feng-shui-ul, cu broasca prosperităţii şi porcul fertilităţii, cu zodiile şi cu antica ştiinţă a numerologiei. 
Gheorghe mormăi ceva care suna a aprobare. Ceata se puse în mişcare. Asta după ce mâţa jupuită fu abandonată într-un tomberon ce, din fericire, stagna în imediata lor apropiere iar decizia cu privire la traseul „plimbării” luă în calcul examinarea vilelor din cartierul rezidenţial aflat în vecinătatea centrului vechi. Ăla da cartier: aveai ce vizualiza acolo. 

3.
- Cum vezi femeia ideală? Altfel spus: ce-ţi doreşti de la ea? 
- Incredibil cum se mai schimbă oamenii... 
- Pardon? 
- Dacă m-ai fi întrebat asta acum douăzeci de ani ţi-aş fi făcut imediat o listă cât casa. Pe atunci eram ferm convins că toate calităţile menţionate acolo alcătuiesc, automat, genul de femeie superioară care, la fel de automat, mi s-ar potrivi şi cuveni întrucât eu însumi mă consideram ca făcând parte din categoria bărbatului superior. 
- Până la urmă cum e: există sau nu muierea ideală? 
- Azi nu mai am decât două întrebări. Unu la mînă: oare calităţile şi defectele mele s-ar regăsi, la rândul lor, printre doleanţele unei femei în căutarea bărbatului potrivit? Realismul reciprocităţii, dacă înţelegi ce vreau să spun. Doi la mînă: înainte de a lua în calcul ce vreau de la persoana de sex opus hai să medităm la următoarea – ce defecte sunt dispus că trec cu vederea, cu ce defecte sunt pregătit să lupt când vine vorba de femeie? Cu isteria, cu invidia, cu gura spartă, cu trăncăneala, cu lipsa simţului umorului, cu impulsivitatea, cu incapacitatea de a lua o decizie fermă, cu intoleranţa, cu victimizarea şi superficialitatea, cu instabilitatea emoţională? Hm, aud? Cu toate astea la un loc? Poate un bărbat să ţină piept tuturor acestor strălucite abilităţi ale sexului opus? 
La scurt timp după asta cei doi cerură nota, achitară şi plecară. 
În urma lor, grupul ieşit la “plimbare” într-o frumoasă zi de sâmbătă ce aducea la greu cu una de duminică rămase cam pleoştit. 
- S-o arzi aşa, pe cuvinte simandicoase, la o cafea şi o prăjiturică mi se pare pierdere de timp, zise Ioan aprinzându-şi o ţigară. Să nu comanzi tu un mic, o ceafă! Ceva e în neregulă cu ăştia doi! Să stai şi să trăncăneşti! 
- Măcar de-ar fi fost nişte mahări care-şi permit vacanţe opulente. I-aş fi jefuit cu cea mai mare plăcere, aruncă Vasile comandând o votculiţă. Le luam tot. Nimic nu ocoleam. Şi le mai lăsam ş-un bileţel: consultaţi dexu’ dacă aveţi o problemă că vi s-a spart casa. Scris cu treaba mare pe perete. Am însă certitudinea că nu-s decât nişte amărâţi de intelectuali care se-nghesuie cu părinţii în cutia de chibrituri de la bloc. 
Gheorghe fu singurul care nu comentă. Doar era şefu’. Şefu’ nu împărtăşeşte cu subalternii decât ceea ce are interes să împărtăşească. Altfel e mâncat de viu. 
„Plimbarea” nu prea dăduse roade. Ochiseră o „discotecă” (nume de cod pentru „vilă bună de jefuit”) dar avea cam prea multe camere video şi, cel puţin pentru următoarele cinci zile, aveau o problemă cu Costache, hackerul. Nu era disponibil. Pe urmă se aciuaseră la „Blue Sky”, unul din barurile-pizzerie frecventate constant de ei. Aici, la o masă alăturată, se aşezaseră doi domni care, după ce consumaseră în tăcere câte o apă plată, ceruseră cafea şi prăjitură şi începuseră a sporovăi vrute şi nevrute. Mare lucru nu pricepeai din vorbele lor, ţi-ar fi trebuit un dicţionar. Vasile avea dreptate: intelectualii ăştia compensează strâmtotarea financiară prin exprimări bengoase. 
Ceva însă din gargara lor Gheorghe tot pricepuse: femeia ideală e o himeră periculoasă pentru mascul. La câte demoazele şi coconişti îi trecuseră prin mâini, Şefu’ s-ar fi putut până în clipa de faţă căsători de cel puţin şapte ori. Căsătorii onorabile care să te ţină ş-o viaţă de om nu, aşa, o vară. Ori tocmai asta fu problema: femeia. Şi idealismul ei. Multă vreme Gheorghe fusese măcinat de un „ce” inexplicabil la adresa ei şi nu-şi putuse da seama de natura lui. 
„Uneori, femeia e pentru bărbat o opţiune secundară. Dacă acel bărbat caută… ăăă… acel ceva ieşit din comun de la lumea asta murdară, gândi el scurtcircuitat de revelaţie. Da, bă, aşa e, avea dreptate ăia doi, să mor io!” 
- Bă, dacă aud că s-a atins careva de casele amărâţilor ălora doi, de viaţa lor sau de maşina lor cu mine personal veţi avea de-a face. Aţi înţeles? 
Subalternii nu îndrăzniră nici măcar cu gândul să fie contra. 
În sinea sa cea mai adâncă, Şefu’ se simţea inundat, în urma revelaţiei avute, de un zen absolut. Ştia acum pe deplin de ce refuzase de atâtea ori căsătoria. Meseria lui, de şuţ de vile ferchezuite, era femeia lui ideală. Cu ea se căsătorise încă de când dăduse prima spargere, la 17 ani.


Trimiteți un comentariu

0 Comentarii