Ioan Romeo ROȘIIANU
Scrisoare despre povestea morţii şi plânsul firii
Iubito, aşa de dor mi-a fost astăzi să şterg de prafuri amiaza
aşa de dor cât să nu se mai oglindească-n tăcerile alea tăcerea
cuvinte goale lipsite de sens
să nu mai crească pe strada pustie din inima mea visul acela otrăvit de speranţă
am învăţat gândul să zboare ca să te pot îmbrăţişa ori de câte ori vreau
aşa pot să te mângâi de sus cu privirea când dormi goală-n cearceafuri de noapte şi zi
aşa am decis să plec din mijlocul lumii în mai mijlocul ei pustiit de tristeţe
şi mâine e o zi mi-am zis dar spaima morţii s-a înşurubat în mintea mea cu răceală şi greu
apoi am constatat că-n lumea asta urâtă şi rea nici măcar liber la-nviere nu mai este
nu mai este dezlegare la zâmbet lumină şi zi.
(Mai ştii când ţi-am zis că fără răstignire nu există creştinism şi că fără tine sufletul meu e pustiu?)
Aşa a fost, Iubito şi-n drumul meu către propria moarte ţi-am zis că viaţa nu are decât moarte de dat
moartea e singura certitudine a vieţii ţi-am zis şi de la naştere încoace numai asta învăţăm
vom muri cândva şi-n golul rămas se va instala ca-n mătăsuri uitarea
pe urmele noastre vor călca oameni grăbiţi spre propria moarte
vor trăi şi ei restul de clipe rămase vor mânca din ultima pâine rămasă
femeile iubite cândva se vor lăfăi în alte braţe nimic nu se aruncă totul poate fi refolosit
dau suflet la schimb contra linişte la ţară si livadă cu vedere la zi şi la soare
călătoresc în timp citind evadez din realitate ascultând muzică
opresc timpul şi viaţa aceasta în loc când te sărut.
(Mai ştii când ţi-am spus că am iubit şi că am fost iubit şi că pot pleca desculţ mai departe până la moartea aproape?)
Aşa a fost, Iubito şi am trimis gândul meu bun să te caute şi să te ţină în braţe
ştiam că locuieşti la încheietura zării cu lumea la intersecţia nopţii cu amiaza simţirii
un pic mai aproape de rădăcina soarelui stai de tulpina lunii şi de răspândia stelelor care licăresc murind
somnul meu l-am trecut cu vederea atunci trupul meu n-a mai căutat sângele
s-a îngroşat sângele plin de moarte în arterele mele bătrâne
numai nările adulmecă moartea ce stă la pândă după fiecare secundă din zi
ştiu asta şi-ţi zic că de multe ori m-am pregătit pentru moarte dar acum aş mai trăi măcar încă o zi.
Postări
0 Comentarii