Alensis De Nobilis
Dezlipirea de umbră
Privește-n urmă, umbră, rămân doar licurici,
Tăcerea-i vinovată, se-ncuie în statuie;
O cheamă înserarea, să-i spui că nu-s aici.
Dar seara e rănită, îi curge-amurg din cuie.
Trec arhitecți de vremuri pe marginea cărării,
În orizont măsoară – n-au grabă – lot cu lot,
Vor construi vreodată un templu al uitării
Pe malul renunțării la toate – nu de tot.
Fantasme obosite de nebăgarea-n seamă
Duc somnul neființei, pistrui de-nfiorări,
Din abajurul nopții pun pelerini în ramă,
Cu timbre de văzduh pe frunți, iluminări.
Feciori pitiți în rouă ar vrea un pic de rai
Să-i dedulcească zorii cu flori de eremite
Iar păsări de candoare să cadă-n evantai
Când marea de fiori meduze-n flori înghite.
Mă luminam din îngeri eu, munte de fior,
Pe fire de văzduhuri ce furișează ramuri,
Aș fi urcat, vezi bine, pe fluturi dirijor,
Dar umbra mea de mine e prinsă bine-n hamuri...
Din vreascuri de-ntuneric ieșea al beznei rât
Să grohăie secunde cu ochii-i de ciclade
Spre vânători de umbre ce cântă amărât
Din chioarde de privire, ce crezi? Upanișade.
Nu-i mare-așa durerea de a pleca din om
Din marginea privirii, un suflet ca un strop,
Dar nu știi cum pe urmă te vânturi, biet atom,
Tot rătăcind prin bezne, și singur, și miop...
Dar semnul vine iute și uși, și porți descuie
Spre aula din vârfuri ce duce-n absoluturi,
Te-nfășură extazuri ce-n tine turnuri suie
De curcubee albe, să poți pleca în fluturi.
Mai lină mi-e pășirea peste eter și-mi pare
Că gândul meu de luare e un eden mai viu,
Dar pân′ la veșnicie mai am de-o fulgerare:
Vezi? Mă adie forma, eu nu o mai adiu.
Din volumul Dezlipirea de umbră, în curs de apariție
Postări
0 Comentarii