BĂRĂGAN de Marian Valeriu GĂUREANU

 

Marian Valeriu GĂUREANU

BĂRĂGAN

Alintată în leagăn de cumpănă se undue zarea,

Aburi sticloși ridică spre cer șir de hore morgane,

Vântul uimit, se-mpletește pe loc, negăsindu-și cărarea,

Rușinate vârtejuri de colb se pitesc prin gorgane.  

În arșița zilei, tot ce-i viu se apleacă spre poale

Sau aleargă domol la umbră sub vre-un nor călător,

Pururea osîndit, drumul alene își caută cale,

Șerpuind printre ciuturi, sub un cer umblător.

Care doldora cu saci, trase în juguri de bouri,

Nu mai vin scârțâind chinuit, lunecând pe râul de praf,

S-au oprit, moțăind lângă ciuturi, la muzee-n tablouri,

Așteptând sărbătoarea și hora, musai și un taraf...

În tăcerea îmblânzită de-un miros încins de iarbă,

Un ocean galben de spice, picurat cu flori de mac,

E trezit de-un guguștiuc, care turuie din barbă,

Că salcâmul i-aparține, că-i stăpân peste copac.

Patru rațe uriașe, apărute de niciunde,

Se apropie agale, balansând în călcătură,

Cu heder în loc de gură și motoare duduinde,

Se reped ca să înhațe tot nectarul din cultură.

Necuprinsa linișire, nesfârșirea zărilor,

Se sfărâmă înc-odată tulburată de tractoare.

Vin de unde orizontul roade poala norilor

Miriștea să o răstoarne în mulțime de răzoare.

De ești născut pe vreun pripor, o clină sau o vale strâmbă,

Nicicând nu vei putea cuprinde ce-a fost sau ce-i nemărginirea,

Doar sensii dintre râuri sfinte, dansând cu soarele în barbă,

Mai știu cânta cu greierii din iarbă, sărbătorinduși nemurirea.

Noi n-am săpat după podoabe, nici după bolovani de sare,

În Istros scut am rezemat și ne-am luptat în cele vânturi,

Am răsculat pământul negru, din el am ridicat hambare,

Și-am dat la fiecare floare o picătură de sudoare.

În Bărăganul nostru, frate, nimic nu este azi ce pare,

Cu oase de strămoși țesut-am de mii și mii de ani în glie,

În sânge aruncat sub plug, am pus sămânța sub ogoare,

Și-am ridicat la toți pe mese presfânta pâine, temelie.