Prima croială - Dan HașDean

 

Dan HașDean

Prima croială

Primul costum din stofă adevărată, în afara uniformei școlare, l-am făcut la un croitor bătrân de pe Calea Griviței. Avea atelierul undeva pe lângă Podul Grand, într-o casă veche, nu departe de crama vestitului Ștefănescu. Un bătrân cu ochelarii pe vârful nasului, care te măsura în toate direcțiile cu metrul uzat, de pe care numai el putea citi cifrele șterse, și care se încăpățâna să-și țină deschisă croitoria în ciuda tuturor presiunilor autorităților vremii.

Mi-a plăcut meșterul croitor chiar de la primul pas în atelierul lui. Avea ceva care te atrăgea. Începând de la zâmbetul lui, discret dar sincer, și până la vorba-i caldă și blândă, ca untul întins pe pâine. Faptul că mi-a vorbit cu „tu” din prima clipă m-a făcut să-l îndrăgesc și mai mult. Uram comercianții care aveau vârsta de trei-patru ori mai mare decât a mea și care-mi vorbeau cu „dumneavoastră”. Îi consideram niște lingușitori notorii.

Am apelat la această variantă „demodată” după sfatul unui prieten mult mai în vârstă decât mine. Am spus demodată pentru că magazinele „de stat” gemeau de tot felul de confecții, pentru toate gusturile și cu prețuri tentante, iar hainele „de comandă” erau tot mai rare. Sfatul l-am primit atunci când m-am plans că nu mi-am găsit un costum care să se potrivească pe trupu-mi plăpând și neîmplinit. Haina care îmi era bună la mâneci stătea ca un sac pe trup. Care o găseam mai pe talia mea era prea lungă la mâneci, și așa mai departe.

Mi-a recomandat bătrânul croitor o stofă de o culoare nici prea țipătoare dar nici „bătrânească”, de o calitate mai mult decât acceptabilă și după ce m-a măsurat în lung, în lat și în diagonală a zâmbit și m-a întrebat:

– Vrei costumul cu două perechi de pantaloni?

Habar n-aveam dacă un costum trebuie să aibă două perechi de pantaloni. Am ridicat din umeri. Atunci bătrânul croitor și-a dat seama că eram neștiutor în această direcție și în timp ce întindea sulul cu stofă, măsurând și însemnând cu o coajă de săpun uscat, mi-a povestit o întâmplare cu un client din „noua clasă”, care mergând la o întâlnire „înaltă”, de partid, a scăpat un pix jos, și când s-a aplecat, cusătura pantalonilor a cedat. Salvarea lui a venit de la cea de-a doua pereche de pantaloni pe care (dintr-o experiență mai veche) o purta ca rezervă în geanta de activist.

– Să știi că o simplă pereche de pantaloni poate salva cariera unui om!, a încheiat el în timp ce începu să taie cu foarfeca.

Am mers la atelierul de pe „Griviței” de mai multe ori, la probe, până ce m-am văzut îmbrăcat cu mult doritul costum. De fiecare dată croitorul cel bătrân, niciodată aglomerat de mușterii, mă reținea acolo între sulurile de stofă și tiparele agățate în cuie pe pereți, mult mai mult decât era necesar unei probe. Se pricepea la povești ca nimeni altul, iar eu eram un foarte bun ascultător. Chiar mi-a părut rău când am ieșit cu costumul pe mână, împachetat așa cum numai meșterul putea să o facă. Poveștile lui, pentru mine, se terminaseră.

Am fost tare mândru de costumul „turnat” pe mine. Chiar și cele două perechi de pantaloni s-au dovedit mai mult decât utile. O pereche o purtam la întâlniri mai puțin importante, iar una o țineam „de bună” pentru cele la „nivel înalt”, așa cum le numise bătrânul croitor. De sacou aveam mare grijă să nu-l pătez, sau să-l agăț, Doamne ferește! Nu știu de ce eram sigur că un al doilea costum nu va mai fi niciodată așa de reușit ca acela.

A urmat o perioadă lungă în care chiar dacă aș fi vrut nu aș fi putut face uz de costumul de care eram atât de atașat. Era o etapă prin care aproape toți tinerii vremii trebuiau să treacă. Când în sfârșit m-am văzut din nou în postura să mă folosesc de el am avut o surpriză deloc plăcută: sacoul se dovedea neîncăpător. Chiar nu observasem că în urma celor aproape doi ani de târâșuri, marșuri forțate și trageri la bară, trupul mi se împlinise. Prima constatare a sunat cam așa: „Mi s-a strâmtat haina!”. Am fost trist, pentru că sacoul era într-o stare impecabilă. Nu m-am îndurat nici să-l arunc nici să-l dau altcuiva. Și bine am făcut.

Într-una dintre zile, întâmplător, am trecut prin fața atelierului de croitorie. Bătrânul meșter era tot acolo. Cu metrul petrecut pe după gât, cu ochelarii pe vârful nasului și cu coaja de săpun uscat în mână. Peste el timpul refuzase să treacă. Mi-a zâmbit imediat din prima clipă cum m-a zărit. Credeam că o face din politețe.

– Vrei să-ți faci un nou costum? Celălalt s-a uzat?

După atâta vreme mă recunoscuse, iar eu am fost entuziasmat de acest  fapt.

– Nu știu dacă vreau unul nou. Haina este într-o stare foarte bună, doar că nu mă mai ajunge la mijloc. Nu s-ar putea face ceva?

– Adu-o să o văd!

Am adus-o pe mână, întoarsă pe dos, cum m-am priceput mai bine, ca să nu o șifonez. Din nou mi-a zâmbit meșterul, dar de data asta am simțit zâmbetul ca pe unul de recunoștință față de grija pentru haină.

M-a pus să o îmbrac, a făcut câteva semne cu coaja de săpun, apoi a dus haina lângă sulurile de stofă, și din nou a zâmbit. Mai avea încă material ca cel din care era făcut costumul.

– O să-i adaug două clinuri pentru a o lărgi la talie. În rest e încă foarte bună.

Eram încântat. Costumul la care țineam atât de mult era salvat.

– Dar să știi, a continuat el, chiar dacă materialul e la fel, iar cusăturile le voi face la fel de bine ca prima dată, un ochi atent va observa modificarea. Prima croială se observă întotdeauna. Este exact ca la om. Oricât ar încerca cineva să se ajusteze în timpul vieții, prima croială, cea din pruncie și imediat de după ea, mai des sau mai rar, iese la iveală. Izbește ochiul. De aceea, croitorii omului, părinții și dascălii, trebuie să aibă mare grijă cum croiesc costumul lui la începutul începutului.

Dublin, Saggart, 

1 septembrie 2018