Vladimir Belity, președintele Cenaclului Luceafărul arădean: Lumea nu mai coabitează cu literatura.

 

Interviu realizat de Cristian Mladin

Uneori, drumul vieții ne oferă multe intersecții, unde pașii noștrii pot alege direcția și sensul. Oamenii, la rândul lor, își pot defini personalitatea prin alegeri personale și asumate. Deși ne pregătim pe băncile școlii pentru anumite meserii, de multe ori ajungem să activăm în cu totul alte domenii. Sau, în alte circumstanțe, în completarea competențelor profesionale, alegem și alte căi sau drumuri care ne bucură sufletul.

 

Oaspetele nostru de astăzi, scriitorul Vladimir Belity, este exemplul care confirmă regula. De profesie economist, evadează în fiecare zi din anost și rutină cu ajutorul cuvântului. Haideți așadar, să descoperim această terapie de suflet, alături de invitatul nostru.

 

Cristian Mladin: Domnule Vladimir Belity, conduceți cel mai vechi cenaclu arădean, cu peste cincizeci de ani de activitate neîntreruptă, Cenaclul ,,Luceafărul arădean”. Cred că ar fi interesant de aflat de către cititorii noștrii cum a luat ființă acest cenaclu emblematic pentru Arad și care au fost membrii fondatori ai acestuia?

  

Vladimir Belity: Da, cu sincopele de rigoare, de la începutul lui februarie 1964 până în prezent.

Înainte de toate, gruparea literară la care ne referim s-a constituit din inițiativa subsemnatului (sprijinit prietenește de poetul Gligor Sava), ca un „cerc literar” cu numele de ,,Ioan Slavici” la data amintită mai sus, activând pe lângă Consiliul Raional al Sindicatelor Arad, ca răspuns la necesitatea momentului, aceea de a aduna creatori de materiale de brigadă („artistică de agitație”) pentru a-i impulsiona să satisfacă „piața”, adică formațiunile existente la sindicate. Au fost contactați și atrași în primul rând aceștia, noi ceilalți, tânjitorii după dezbateri de încercări literare originale, mai apoi. Dacă cei din prima categorie erau toți mai în vârstă și nepreocupați de literatură, categoria a doua cuprindea și elevi liceeni, ori absolvenți de liceu și trei profesori de limba română (fam.Jurca și N.Martin) a căror menire a fost aceea de a îndruma, corija și educa. În aceiași ordine de idei menționăm că s-au ținut lecții concrete de literatură, prezentări de autori și interpretarea celor citite.   

     

Această primă etapă s-a încheiat odată cu eliberarea deținuților politici din 1965-66 când, deodată, au apărut cei menționați în cuvântul introductiv din Antologia cenaclului, editată în anul 2014 -„Borna de la Km 0”: Vasile Canavea, Sever Ispravnic, Viorel Gheorghiță, Ioan Blăgălău și Octavian Antonescu, S.Suciu și C.Marandiuc, care au completat locul „brigadierilor” retrași de bună voie din lipsă de interes și apetență; trebuie precizat că, și din rândul acestora, unii au abandonat gruparea repede.

     

Consider că este demn de menționat și faptul că, în această perioadă, „brigada de agitație” de la Clubul fabricii „7 Noiembrie” -,,Șapte fete cucuiete”, cu materialul conceput de răposatul Broască Gheorghe (devenit ulterior Miculescu), a câștigat locul I la finala pe țară a brigăzilor artistice de agitație și medalia de aur, programul fiind difuzat și la Tv.

    

Acum, în această etapă, se citeau doar încercări originale, întâlnirile săptămânale de luni fiind, din când în când, punctate de recenzii și prezentări de carte. O mențiune specială: fiecare participant a fost dotat cu câte un caiet pentru notițe, în care se încropeau și epigrame ori alte forme de „poziționare” față de cele citite, ceea ce impulsiona discuțiile libere, făcându-le mai antrenante. Cred că n-ar fi lipsit de interes să menționăm și faptul că, în majoritatea cazurilor, lecturile erau însoțite și de referate de prezentare a autorului, cu o analiză succintă a celor citite.

   

Dacă ședințele decurgeau în mod obișnuit după tipicul prezentat mai sus, sunt de reținut și excepțiile: prima, datorată fostului medic pediatru, Ion Frățilă Troscoțel, care atunci când participa la întâlnirea noastră, nu se lăsa ca de fiecare dată, în final, să nu-și citească zecile de file de caiet încărcate de scurgerea de rime încropite în timpul ședinței; și a doua, când lecturarea ori discuțiile erau întrerupte de vocea intempestivă a poetului octogenar Ion Popescu Negură (cel cu volumul „Ardeal” 1938) când, supărat din senin pe cine știe ce, și de ce, luându-l de braț pe, poetul Poiană Năsturaș, striga: „Hai mă, tinerii ăștia te pot tâmpii, habar n-au de nimic!” (Volbură Poiană Năsturaș a fost colonel în armata română și fost comandant administrativ al guberniei Sevastopol, în anii de ocupație 1943-44).

   

În acești ani de început, cercul literar devenit cenaclul „Ioan Slavici” a avut contacte cu cititorii  tineri, la diverse școli, cum ar fi cei din comuna Horea, Școala Generală nr.5 din Arad, ș.a.

Până în anul 1969 cât s-a întins prima etapă de activitate, din cadrul cenaclului nu s-a editat nicio carte. Din acest an, ca urmare a intervenției Securității, colegul meu Tavi Antonescu fiind „interceptat” ca plimbăreț pe fâșia de frontieră de la Jimbolia, am întrerupt ședințele ce se țineau, în mod obișnuit la Clubul CFR, de pe str.Cloșca nr.8.

   

Odată cu deschiderea Casei de Cultură a Sindicatelor din Pădurice în anul 1978, a început o nouă etapă în istoria cenaclului: primul director al instituției, Rista Valeriu, ca membru activ al acestuia, a înființat un club de lecturi literare și jocuri, care a devenit cenaclul actual odată cu preluarea acestei activități de către Emil Șimăndan, ziarist pe atunci la ziarul local „Flacăra Roșie”, conducerea fiind preluată ulterior de prof.Violeta Mureșan și mai apoi sufocată ideologic de Dumitru Sinitean (poreclit Sinstrean), însă ca metodă doar, ce va fi exclus din cenaclu prin hotărârea generală din anul 1988.

În anul 1990 s-a adoptat schimbarea denumirii cenaclului din „I.Slavici” în „LUCEAFĂRUL”.

Preponderenți în cenaclu erau, la început, pensionarii militari, în căutare de „ocupație” a timpului, și mai apoi cei ce cochetau cu literatura: C.Agavriloaia (fântânar †), I.Iviciu (maistru militar †), Grigorie Burcuș (ing.agronom †), Al.Petcu (medic oftalmolog †), Nicolae Nicoară Horia (din Șagu, bibliotecar), Monica Rodica Iacob (funcționară), Ștefan Iercoșan (maistru turnător IVA †), Mircea Bătrân și Ionel Rusu (angajați IVA), Cornel Marandiuc (angajat Aeroport Arad), Ioan Matiuț, Vasile Leac, Ovidiu Balint, Domenica Pop și Darie Pop (funcționari), Elena Mureșan și Nicolae Todor (elevi), Dumitru Sinitean (pensionar †), Simion Cosma (angajat IVA), și mulți alții, în trecere. Ulterior au venit, constribuind decisiv la creșterea calitativă a vieții cenacliere: Constantin Butunoi, Horia Simon, Mircea Jurca (†), Arcadie Comănici (†), Doina Bonța Bojidar (†), Lazăr Magu, Maria Aiftincăi, Aurelia Tarniceri, Marius Golea, Mircea Iovi, Ioan Henț, Dan Lăzărescu (†), Petre Don, Dacian Don, iar în ultimii 7-8 ani: Alexandru Ioan Chiș, Jiva Fițu, Adriana și Liliana Țiplic-Deacu, Eugen Pădurean, Livia Ciupav-Sfârâilă, Constantin Dehelean (†), Marius Socaci, Mirela Minuța Alexa, Violeta Pintea, Teodor Ionel Burcă, Natalia Micalona, Cristian Mladin, Florin Matei (†), Floare Pârv, Elena Buha, Ana Olimpia Nicolescu. Nu au fost menționați „pasagerii”, din economie de spațiu, sperând totodată că dintre cei cu „ștate vechi” să nu fi omis pe nimeni, dar. dacă am  făcut-o totuși, cer anticipate scuze. Au activat în cenaclul nostru, în perioada ultimilor 6-7 ani și persoane ce au făcut parte din cenaclul literar de la Lipova, după desființarea lui.

  

Cristian Mladin: Atunci când energia mai multor oameni se orientează spre un deziderat comun, lucruri minunate se întâmplă. Cum ați reușit să mențineți viu cenaclul ,,Luceafărul arădean” timp de peste cinci decenii, ținând cont de faptul că oamenii sunt atât de diferiți prin natura lor?

  

Vladimir Belity: S-a respectat și aplicat principiul: „La cenaclu vine cine vrea și rămâne cine poate”, în mod democratic; diferențele de opinie le rezolvam prin mersul lucrurilor.

  

Cristian Mladin:  Știu că sunteți de profesie economist. Ați ales (și) calea artei, sub forma cuvântului scris. Cum se împacă cele două aspecte ale vieții dumneavoastră, profesia și vocația?  

   

Vladimir Belity: Prin pregătirea liceală sunt (am fost!..) de profesie „contabil”, scrisul pentru mine fiind doar liantul ce m-a ținut (și încă mă ține) în viață. Chestia cu vocația e mai încurcată, știu că doar așa simt că marchez trecerea cu ceva din mine!

 

Cristian Mladin: Într-o lume în care lucrurile materiale tind să primeze în detrimentul celor de suflet, ați ales să promovați frumusețea cuvântului scris. Știu că iubiți poezia (și în special cea cu formă fixă, referindu-mă aici la sonet). Care ar fi, din punctul dumneavoastră de vedere avantajele mesajului poeziei, și de ce nu ați ales proza ca formă de exprimare artistică?

   

Vladimir Belity: Să nu ne ascundem după deget: sunt o fire vulcanică, trăind momentul cu intensitate, nu pot să mă-ntind la palavre..., deci poezia mă „exprimă”, nu știu cât, dar asta-i… Încă nu m-am „cumințit”, ca un „patriarh”,(cum mi s-a spus) ca să scriu proză.

  

Cristian Mladin: Frumosul sălășluiește în ochii privitorului, se spune. Suntem subiectivi, fără doar și poate, suntem diverși prin natura noastră și unici, ca ființe raționale. Care sunt sursele dumneavoastră de inspirație și ce vă motivează să scrieți?   

  

Vladimir Belity: Trăind prezentul cu o anume fervoare, asta se vede din tot ce am scris: am iubit cu pasiune, mi-a plăcut să fiu în mijlocul evenimentelor, a vieții; despre asta am scris, cel mai bine se poate vedea din lecturarea sonetelor din ”Fals jurnal sentimental”.

  

Cristian Mladin: Pe parcursul existenței de peste cincizeci de ani a cenaclului  ,,Luceafărul Arădean”, ați avut mulți colegi cenacliști. Puteți să ne prezentați câțiva autori, pentru care cenaclul a fost o rampă de lansare și care au scris istorie pentru literatura arădeană și/sau națională?  

  

Vladimir Belity: Pot spune că absolut toți cei ce frecventează cenaclul azi au publicat una sau mai multe cărți: V.Pintea, C.Butunoi, M.R.Iacob, H.Simon, L.Ciupav, F.Pârv, I.Henț, M.Aiftincăi și alții. Dintre cei de mai sus menționați sunt câțiva fericiți câștigători de premii literare; cinste lor!

  

Cristian Mladin:  Atunci când diferențele de opinie se cer a fi spuse, inevitabil apar și divergențe între membrii unui cenaclu. Cum ați gestionat aceste conflicte de idei și cum reușiți să mențineți coeziunea grupului? 

  

Vladimir Belity:  Da, în cenaclu apar, cum e și normal, diferențe de opinie să zicem, în ce privește tema în discuție, dar ele se armonizează în mod pașnic, în final, cu dezbaterea subiectului mai pe larg, cu argumente pro și contra; nu am avut niciun conflict pe această temă. „Populația” permanent prezentă fiind mai mereu aceeași, lumea se cunoaște, grupul a devenit omogen, prietenia ne leagă, deci… nu e loc aici de neînțelegeri.

  

Cristian Mladin: Cum ați defini fericirea? Dar o zi perfectă? Ce ați face dacă ați ști că mâine ar fi sfârșitul vieții pe Pământ?

   

Vladimir Belity: „Fericirea” nu îndrăznesc s-o definesc, pentru că probabil nu m-a copleșit niciodată! „Zi perfectă”, o noțiune abstractă: una ce trece fără să lase amintiri de niciun fel.

Se tot vorbește de ceva vreme, cu insistență chiar, de sfârșitul vieții pe Terra; o, și câte scenarii și filme nu s-au făcut pe această temă. De aceea eu, personal, nu-mi pun probleme; „să vedem ce-o fi”, cum zice un prieten hâtru.

  

Cristian Mladin:  În mod inevitabil, apar în calea noastră tot felul de situații, iar pe termen lung, acestea capătă un volum direct proporțional cu timpul parcurs și numărul de oameni implicați. Povestiți-ne, vă rog, o întâmplare comică și una tristă sau o situație dificilă, să spunem. 

  

Vladimir Belity: La o ședință de lucru, prin anii '80, șefa ne-a precizat că la vizita de lucru a celor de la Centru a fost atenționată tocmai vis-a-vis de inaugurarea instituției Casei de Cultură a Sindicatelor din ,,Pădurice” prin cuvintele: „e cazul să facem un gard viu din sârmă ghimpată, să asigurăm păstrarea curățeniei și a ordinii de sector; și ca observație proprie: placa de faianță ce a căzut de pe fațadă și zace spartă să fie adunată, reciclată și pusă înapoi (și acum locul ei e gol!)”. Noi, cei prezenți am crezut la început că e o glumă, dar când cele de mai sus ni s-au repetat n-am știut ce să facem: să râdem în hohote, ori ce? Am zâmbit la final, considerând că am trăit un moment „hazliu”. Am avut multe momente vesele ca cel de mai sus dar și destule triste, de care nu vreau să-mi aduc aminte…

  

Cristian Mladin:  Ce proiecte artistice aveți în plan și în desfășurare, și care sunt perspectivele Cenaclului ,,Luceafărul Arădean” pe termen scurt, mediu și lung?  

  

Vladimir Belity: Ținând cont de „anii mei”, am de finalizat încă un volum de sonete, o carte pentru copii, neterminată, „Elefănțelul de pluș”; și de se va putea, și o antologie de cenaclu (a 5-a), la 60 de ani de la „naștere”. Cât privește viața de cenaclu, ea va merge cât se va putea; lumea nu mai coabitează cu literatura, deci ținând cont că mulți din cei ce-l mai frecventează sunt de vârsta a treia, vă pot spune doar: „o tempora!”

  

Cristian Mladin: Mulțumesc din suflet pentru amabilitatea de a-mi răspunde la întrebări și închei, dorindu-vă multă sănătate și putere de muncă.  

  

Vladimir Belity: Și eu vă mulțumesc, pentru dialogul constructiv și retrospectiv!

  

Cristian Mladin Să fie Artă!