Sabotajul de Mihu IANCU

Sabotajul 

Mihu IANCU 

Sabotajul

 

1.

            „Stăpânesc peste un popor mare, asta e clar. Mulţi, Doamne! Mulţi: câtă frunză şi iarbă. Unii sunt proşti făcuţi grămadă, alţii deştepţi ca diamantul. Uneori îi poţi manipula după bunul meu plac, alteori o poţi sfecli linşat fără milă. Concluzia? Popor pe cât de mare pe atât de imprevizibil.”

            Se gândea la toate astea cocoţat pe meterezele castelului. Undeva pe sol, la mai bine de o sută patruzeci de metri şi nouăzeci şi nouă de centimetri, siluete amuşinau pe lângă ziduri. Aici sus, în aerul rarefiat al meterezelor, venea ocazional dinspre sud o ceaţă mirosind, greu de spus de ce, a canal. Ceaţa venea, stagna un pic, se disipa. Jos, siluetele aducând a şoareci, nu erau altceva decât lupi în căutare de haleală. Străjerii se mai distrau uneori aruncându-le bucăţi din unii prizonieri, condamnaţi la moarte şi schingiuiţi în prealabil de le merseseră fulgii. Lupii se încăierau atunci asupra hranei pe viaţă şi pe moarte.

„Mda, programul trebuie modificat aici: în ceasurile premergătoare apariţiei Fantomei timpul trebuie să fie sacru: fără distracţii, fără ironii şi sarcasme, fără vărsare de sânge. Iar ceaţa asta urât mirositoare va fi prima care o să dispără”.

Surâse, în sine, satisfăcut. Nu surâse şi în exterior, unde arăta o figură severă, realitatea simulatorului, înregistrată, urmând să fie analizată şi paranalizată. Iar hoaţa de soră-sa, a doua în ordinea succesiunii la tron, abia aştepta o greşeală, o dovadă de slăbiciune din partea sa. Surâse satisfăcut gândindu-se că dacă băieţii de la monitorizare vor fi simţit mirosul ceţii stăteau deja cu frica în sân; nişte capete aveau să cadă, asta e clar.  

Nu cu mult trecut de douăsprezece noaptea o voce se auzi din spatele uşii turnului de veghe. Straja dădu să deschidă dar el o opri:

- Cine-i acolo, bă?, făcu el ameninţător.

Straja, încremenită cu halebarda-n mână pe care de altfel o ţinea ca pe o cazma, aştepta un singur semn pentru a se repezi.

- Ferdinando, domnule. Cine altul?, se auzi de dincolo de uşă un glas în care se amestecaseră de-a valma o iritare mică, una mare precum şi un sarcasm antisocial destul de scârbos.

- De unde ştiu eu că tu eşti?

- Haida-de, domnule prinţ moştenitor al tronului, asta-i bună. Nu-mi recunoşti vocea?

- Vocea poate fi foarte uşor de imitat.

- De către cine? Piticul din poveste?

- Şi el, de ce nu?

- Mai crezi în pitici, măria-ta?, făcu Ferdinando de dincolo de uşă însoţindu-şi retorismul cu un zgomot intestinal cu simbolistică profund negativă.

- Mai ales în ăia de pe creier. Uită-te la Franscisk şi o să-mi dai dreptate.

- Nu am cum să mă uit la vărul domniei voastre deoarece nu e lângă mine. Aici, dincolo de uşă, în clarobscurul oferit de o faclă dân perete şi în frigul generat de pereţii ăştia de granit, îs decât eu, bunul tău amic de vânătoare, scrimă şi întreceri gramaticale Ferdinando. Îmi deschizi odată sau trebuie să te rog cu lăutari?

- Parola...    

Şapte-opt secunde se scurseră într-o tăcere întreruptă, undeva în lume, de auitul unor bufniţe, scheunatul unei haite de lupi precum şi de sonorităţile cu inflexiuni orientale emise de o harpă, două flaute şi o cobză.

- Trăiască regina încă o jumătate de veac de acum încolo că după aia e chin şi jale, răsună vocea lui Ferdinando de dincolo de uşă, alungând astfel vraja nopţii.

- Ce parolă mai e şi asta, bă?, îl repezi prinţul moştenitor simţind nevoia năvalnică de a-şi trage mucozităţile, aşa, pe uscat cum ar veni.

- Habar n-am, luminate, tu ai schimbat-o. Acum două seri că cică aia de dinainte citez din memorie se învecina cu absurdul, am încheiat citatul din memorie.

- Eşti sigur că aşa stau lucrurile?

- Pă mormântul lu’ bubi a mea dacă vă mint!, mormăi Ferdinando a cărui glas, de dincolo de uşă, în clarobscurul unei facle de părete şi al frigului generat de pereţii de granit, sună la fel de înfundat ca vocea cuiva trântit de viu în sicriu dar care încă nu a ajuns să fie şi acoperit cu pământ.

Prinţul moştenitor îi făcu străjerului semn să deschidă. Halebardierul se execută. Pe metereze, odată uşa deschisă, îşi făcu apariţia un zdrahon mai mult îndesat decât gras, bărbos, cu fes negru pe cap şi nas cam coroiat. Îl stăpânea un oareşicare aer fioros iar în mâna stângă ţinea o macetă cu lamă zimţată.

- Ai sosit la timpul potrivit, îi aruncă prinţul în loc de „bună seara”. Tre’ să apară.

- Mă bucur, replică Ferdinando care abia se abţinu să nu comenteze că dacă farsa aia cu uşa închisă ar fi continuat n-ar mai fi prins el niciun moment potrivit, în vecii vecilor amin. Credeam c-am întârziat, zise el cu glas tare, candid. De unde va veni?

- Ştii doar că e imprevizibilă.

- Marcelino ’cea că o s-o aducă pe Duţa. Are pocitania aia un talent de a mirosi apariţiile fantomatice ceva de speriat.

- Unde e Marcelino?

- Acu’ un ceas, un ceas juma’, era la Francisk în odaie. Puneau ceva la cale da’ habar n-am ce. Duţa nu era cu ei. Da’ aşa mi-a lăsat vorbă: că are de gând să vină aici cu pisica.

- De ce să fie mirosite apariţiile? Şi de când, în lumea reală, pisicile pot mirosi fantome?, se nelămuri prinţul moştenior.

- Am auzit că pe alte lumi pisicile au tot felul de talente d-astea ascunse, făcu Ferdinando, pedagogic. Pe nu mai ştiu ce planetă dintr-o galaxie atât de îndepărtată că mi se face părul măciucă numai când mă gândesc la distanţ dintre ea şi noi pisicile cică erau erau considerate păzitorii Lumii de Dincolo. Zău!

- Erau considerate, amice. Atenţie la exprimare.

Străjerul atrase atenţia:

- Acolo, sire, înspre vest, lângă celălalt turn de veghe.

În direcţia indicată bătea o rază de lună ivită din spatele unui nor dolofan. Raza spintecase negurile căzând la baza turnului asemeni unei suliţi azvârlită din tării. Mai întâi sclipi ceva pe urmă sclipirea se preschimbă într-un fel de abur ce se tot chinuia să ia formă bipedă apoi, în cele din urmă, fantoma păşi de-a lungul zidurilor în pas de plimbare. Care pas aducea mult cu unul de defilare dar asta, per ansamblu, contează mai puţin.

- Ea e, nu?

- Bineînţeles că el e. Cine altcineva?

- „Ea” adică Fantoma. Gen feminin.

- Dar „el”, răposatul meu străbunic, era de genul masculin.

- Sunteţi sigur, stăpâne, că el e?

- Ascultă, soldat...

- Ordonaţi!

- Karamitru te cheamă, nu?

- Karagioale. Bogdan Karagioale, s’trăiţi...

- Ascultă, Karagioale: te-am băgat de pază aici, în noaptea asta teribilă, pentru că mi s-a raportat că ai privire de vultur.

- Am, aşa e, s’trăiţi.

- Deci... nu vezi că el seamănă cu străbunică-miu?

- Acum că mi-aţi atras atenţia da, aşa e. Seamănă. La greu.

- Păi vezi!

- Văd, Luminăţia Voastră, răspunse străjerul răsuflând uşurat, în sinea sa, că scăpase numai cu atât.

- Îmi cer scuze pentru întrerupere, se băgă în seamă Ferdinando, dar ţin să reamintesc domniei voastre că e cazul să mergeţi să vă băgaţi în vorbă cu „ea”. Adică cu „el”. Nu stă mult, după cum ştiţi, de dăţile trecute. Să nu vă pară rău p-ormă.

- Marcelino tot n-a apărut?

Ferdinando aruncă o privire uşii pe unde venise.

- Nu.

- Deloc?

- Nici măcar umbra-i.

- Parcă ai zis c-a zis c-o să apară.

- Parcă nu-l ştiţi pe Marcelino! N-are două vorbe la în loc.

- Hai că mă duc, zise prinţul ca şi când n-ar fi auzit ultima replică a amicului său. Şi, a, da, ca să nu uit: spune-i lui Marcelino să renunţe la faza cu Duţa. Apariţia trebuie să rămână sacră. Fără prevestiri. De nicio culoare. 

O porni cu paşi molcomi, contemplativi chiar.

Cei doi se întâlniră la mijlocul meterezelor. Era acolo o privelişte de ţi se tăia răsuflarea. Se vedea până hăt departe, în punctul unde apele oceanului se sfărâmau de stâncile ascuţite ale muntelui pe care fusese ridicată cetatea. Cei doi se întâlniră şi se aruncară la un pahar de vorbă asemeni unor amici care nu s-au mai văzut demult.

Marcelino îşi făcu apariţia pe metereze îmbrăcat ca de bal dar mirosind a alcool de la o poştă.

- Unde-i Mahabrahat junior?, făcu el jovial şi într-o dicţie perfectă.

Străjerul se abţinu cu greu să nu izbucnească în râs. Mahabharat Damocles era numele regelui. Mahabharat Darius cel al fiului. Marcelino era grozav de iubit în rândul soldaţilor atât pentru curajul său de care dăduse dovadă pe câmpul de luptă cât şi pentru capacităţile lingvistice cu care lupta împotriva dinastiei dictatoriale a Mahabharaţilor.  

- Uite-l acolo, în faţă. Nu-l vezi? E şi Fantoma cu el. Ah, ce-aş mai vrea să fiu acum o musculiţă şi să-i aud ce-şi vorbesc, zise Ferdinando înecat într-o melancolie tomnatică.

Marcelino chicoti scurt. 

- Ce naiba să auzi la o simulare, neamule? Dialogurile sunt prescrise, altfel spus contrafăcute.

- Bine, dar cu ajutorul inteligenţei artificiale...

- Ţi-am mai spus de atâtea ori: inteligenţa artificială, sub aspectul creativităţii, e zero barat. Omul din spatele ei face toţi banii.

Karagioale, veteran hârşâit în bătălii soldate cu mutilări groaznice şi ravagii atomice îl privi, din nou, cu admiraţie pe Marcelino. Zise însă un „tu ar trebui să ne conduci nu leşinatul ăla care se joacă de-a fantomele” atât de încet că abia se auzi pe sine.

- Uite-te la el, comentă Marcelino fără să-şi ascundă dispreţul: statut privilegiat are, peste câţiva ani îi va urma la tron lu’ babacu’, doar pocneşte din degete şi dorinţele-i sunt împlinite şi cu toate astea nu-i convine. Vrea mai mult. Ce are acum e considerat prafu’ de pe tobă. Acu’ e obsedat de simulatoare virtuale dar gândul îi e, cu siguranţă, la... ăăă... prin cine ştie ce coclauri ale vânării de imposibil. 

Celălalt îl privi îngrozit, amintindu-şi de ceea ce îi dezvăluise Marcelino acum câteva săptămâni în urmă:

- Taci că dacă ne aude ne-a luat gaia pe toţi.

- Când stai în preajma unuia ca el care-ţi toarnă pe gât vorbe pe care n-ai fi capabil să le rosteşti nici într-o mie de ani chestia cu auzitu’ e apă de ploaie.

Ferdinando simţea că intră în pământ de spaimă. Îi făcu semn străjerului să facă paşi.

- Te temi că Bogdan o să ne dea pe goarnă?, întrebă Marcelino înnăbuşindu-şi un sunet gastric considerat semn de bădărănie.

Şi mai devreme ca Ferdinando să aibă timp de replică:

- Tu chiar crezi că stă de vorbă cu o fantomă?

- Da’ cum altfel? Uite-i acolo pe amândoi. Stau de vorbă sub privirile noastre. Vrei să spui că nu vedem decât o iluzie?

- Vreau să spun că prinţul moştenitor Mahabratat Darius e ăl mai pişicher dintre toate feţele regale ale dinastiei ăsteia de descreieraţi. Dacă i s-a pus pata pe ceva ce trebuie el să-l aibă, în ciuda unor evidenţe ce subliniază contrariul, nu se lasă până nu-şi vede ţăcăneala realizată. Nu mai departe de acu’ trei zile îmi spuneai că te-ai convins de ce fel de om e – are încredere în cine nu trebuie şi nu are încredere în cine ar trebui. În speţă, noi, prietenii lui. Stă atât de prost la capitolul încredere în sine încât simte fizic nevoia să-l lauzi în fiecare zi. Fie şi pentru un amănunt banal. Dacă nu-l lauzi intră în depresie şi apoi îţi găseşte drept răzbunare defecte inexistente. Ai uitat ce-ai spus?

- Aşa am spus?

- Bineînţeles. Ori crezi că eu mi-s ca dumnealui prinţul să inventez vorbe şi fapte?

- Nu te contrazic deşi am impresia că... ăăă... nu le-am spus eu. Fără supărare dar nu-i stilul meu. Eu nu analizez. Mai degrabă ţie ţi se...

- Erai ciupit zdravăn când le ziceai. Ori nici asta nu-ţi mai aminteşti?

Cu Ferdinando se petrecea ceva bizar când bea: o perioadă, până când, desigur, o pornea pe trei cărări, mintea îi era extrem de limpede rostind, mai ales dacă era provocat, adevăruri cu o claritate de o precizie chirurgicală.

- Dacă eram ciupit...

- Exact. Ca mine acum...

-...atunci se schimbă foaia. Se prea poate să fi spus cum zici tu, recunoscu Ferdinando, deşi... hm... nu-mi prea amintesc mare lucru.

- Tocmai d-aia, amice. Eu de ce sunt aici? Să-ţi reamintesc.

- Apropo de reamintiri: a zis Darius să abandonezi proiectul cu Duţa că ceasurile premergătoare apariţiei Fantomei trebuie să fie sacre. Să fie vibe-ul ca în realiate.

- Aşa a zis?

- Faza cu cu vibe-ul îmi aparţine.

La curtea lui Mahabharat Damocles, al paisprezecelea rege al dinastiei conducând planeta Lobotomoz cu mână de fier, cea mai recentă toană a juniorului, experienţele oferite de realitatea virtuală, erau tratate cu mare seriozitate. Dacă i-ai fi luat însă la întrebări, atât pe membrii familiei cât şi pe apropiaţii acesteia, nimeni nu ar fi putut preciza ce anume caută Darius printr-o astfel de ţăcăneală.

Marcelino, singurul cu capul pe umeri, a zâmbit ironic în sinea sa, în exterior arătând, desigur, ca unul marcat de importanţa momentului.

- Ne duce de nas, amice. Vrăjeală, abureală. Îţi mută atenţia într-un loc pentru ca să te facă pe la spate când ţi-e lumea mai dragă. Scamatoreală de manual. 

- Nu pricep: de ce să ne păcălească Darius într-un mod atât de elaborat? În fond, ce urmăreşte? De ce ne ia şi pe noi părtaşi la aberaţiile sale?, se nelămurise Ferdinando.

- Păi nu ţi-am spus de ce?

- Simplu: căută nemurirea.

- Poftim?

- Nu te râde, că nu-i de glumit cu ţăcăniţii.

- Nu râd. Ţi se pare. Am rânjit. Ce mai e şi prostia asta cu nemurirea?

- I-a intrat în cap, pe baza a ceea ce a citit prin nişte documente străvechi din Biblioteca Regală, că nemurirea poate fi atinsă doar dacă ajunge pe o planetă din galaxia Calea Lactee...

- Calea... de care?

- Calea Lactee. O galaxie situată la două sute de ani lumină de a noastră. Acolo, adică aici, pe planeta Terra, a treia sau a patra de la Soarele galaxiei dacă-mi amintesc bine, dacă-şi va muta spiritul dintr-un corp în altul, timp de nu mai ştiu câţi ani... aşaaa.... deci genul ăsta de transbordare îl va preschimba în nemuritor.

- Şi rolul nostru în toată aberaţia asta a lui care e?

- Ne va spune dumnealui. Bănuiesc că trebuie să-l însoţim pe Terra să punem la punct detaliile transbordării spiritului lui.

- Nici nu mă gândesc. Dacă e adevărat ce spui e absurd. Divorţez... pardon, dezertez.

- Dacă ţii la viaţa ta te sfătuiesc să-ţi reconsideri poziţia.

 

2.

Înainte să se înscrie pe strada cu sens unic ce ducea spre destinaţie, Samuel Ţibireac îl opri:

- Stai să fumăm şi noi o ţigară, zise el ca şi când celălalt de abia aştepta.

În realitate nu fuma decât Samuel. Dar nu în mod regulat ci doar în situaţii ce ulterior se dovedeau a fi mai speciale. În mod pozitiv sau negativ. Ca acum.

- Banca asta nu era înainte, zise Ţibireac ca şi când ar fi făcut o introducere la un conţinut serios şi profund.

Pe celălalt îl durea fix undeva de istoricul băncii.

- Nu mai ştiu când au montat-o dar de existenţa ei nu e străin domnul Tenţelea, continuă Samuel aruncând fumul pe nări. Îl ştii pe dom’ Tenţelea, nu?

- N-am avut onoarea.

- A dat şi-n ziare.

- Nu citesc ziarele, îmi pare rău. Pierdere de timp.

- Domnu’ Tenţelea e pensionar din armată, făcu Samuel ca pornit. Stă în blocul de peste drum. Are pile pe unde nici nu gândeşti: la tribunal, la spital, la poliţie, la facultate. Bă, ştii ce-i aia? Pretutindeni. Decât la cimitir, culmea, n-are. Încă. Dar nu-i timpul pierdut.

- Asta a dat la ziar? Câte pile are Tetelea ăsta al tău?

- Nu-i Tetelea meu, Dragoş. Şi-l cheamă Tenţelea nu Tetelea, replică Samuel privindu-l ca picat din lună.

Continuă de parcă ar fi rostit o litanie:

- Ziarele s-au legat de banca în sine, ca să zic aşa. Tenţelea a dat de vreo patru ori Primăria în judecată până acum, a câştigat de trei ori iar al patrulea proces e încă pe rol.

- Banca asta n-ar fi trebuit să fie aici?, întrebă celălalt uşor plictisit.

- Cam aşa ceva. Devenise la un moment dat atât de plină de găinaţ că n-aveai efectiv unde te aşeza. Un jurnalist hâtru menţionase faptul că dom Tenţelea le sugerase celor de la Primărie, ca o soluţie de compromis la unul din procese, să-i pună şi lui o "bangă" la colţul străzii, să aibă la ce privi, el şi amicii lui cu părul alb, când trec studentele înspre şi de la facultate, Primăria n-a zis nu dar pentru că n-a întreţinut-o, lăsându-o în bătaia găinaţului, dom Tenţelea s-a supărat, a renunţat la înţelegere şi procesul s-a reluat. Tipic provincial, nu crezi? 

Dragoş îşi păstră pentru el opinia. Undeva în adâncul minţii era dintr-o dată stăpânit de o impresie de rău augur pe care nu ştia de unde s-o ia. Poate că era din cauza mai multor factori nu doar a unuia singur: şi pentru că urmau să viziteze o casă de la începutul secolului iar tot ceea ce însemna vechitură îl indispunea grozav şi pentru că ştia că Samuel (îi) ascunde ceva dar nu avea nicio dovadă concretă în acest sens şi pentru că, brusc, dacă l-ai fi chestionat, nu ţi-ar fi putut spune dacă Samuel îi devenise amic, aşa în baza unor puncte în comun legate de perspectiva asupra vieţii ori Samuel avusese tot interesul să cultive prietenia cu el, mânat de cine ştie ce agendă personală.

Mda, gândea prea mult. I se mai spusese. Poate că asta era, de fapt, sursa presimţirii sale de rău augur: analiza prea în amănunt totul.

O luară la picior pe strada cu sens unic. În stânga peisajul era dominat de o căsoaie fără nicio personalitate arhitecturală. O faţadă de un gri murdar, cu tencuiala pe alocuri căzută, coşurile de centrală de la etaj ieşeau din perete de parcă ele însele ar fi făcut gaura uitând s-o tencuiască la loc, pe câtă vreme rama din lemn de la fereastra casei scărilor ziceai că mai are puţin şi o să se desprindă de pe poziţii la prima vibraţie mai de Doamne ajută.

- Să nu te sperie nenea Anatolie, îl auzi pe Samuel parcă de la o distanţă imensă. Pare ciudat dar nu e. E pur şi simplu din alt secol. Singura chestie pe care n-o suportă e să te vadă  că te „râzi”, aşa ca prostu’. Dacă zâmbeşti e cu totul altceva. 

Dragoş avu impresia că Samuel recită un text învăţat pe de rost dar nu comentă.

Pe partea dreaptă se afla un imobil majestuos, vopsit în portocaliu închis şi care te transporta instantaneu, prin stilul arhitectural, pe vremea regelui Ferdinand. Parcă şi vedeai aievea o caleaşcă trăgând la scară, în ea urcându-se, în secunda doi, o doamnă elegantă (rochie de preumblare, moda pariziană a lui 1898, talia puţin peste cingătoare, mâneci lungi şi largi, încheiată până la gât cu un rând de nasturi) urmată de un domn în frac şi joben.

Când intrară în casa scărilor, cotropiţi de un intens miros de vechi amestecat cu unul de rugină şi pâine scoasă proaspăt din cuptor, Dragoş avu impresia că nu e altceva decât un pion într-un ritual. Al cui ritual şi făcut cu ce scop? N-ar fi putut preciza.

Pătrunseră într-o sufragerie luminoasă ca o verandă de casă colonială într-o după-amiază de august. O pianină electronică ocupa colţul din dreapta. Deasupra uşii de la intrare, într-o ramă neagră, din lemn sculptat în stil baroc, se afla o poezie bacoviană, Amurg de iarnă, scrisă cu litere gotice, de un roşu imperial. Sub poezie putea fi zărită imaginea unui corb prins de fotograf în momentul desprinderii de pe sol. Prin nu ştiu ce curios efect optic aveai impresia că ochii păsării te urmăresc, indiferent de poziţia avută în încăpere.

Anatolie era aşezat în celălalt colţ, din dreapta, în faţa unui birou din lemn masiv şi într-un scaun directorial de o mărime impresionantă. Pe birou trona un monitor Samsung curbat - diagonala 24 inch, full hd, aspect imagine 16:9, rezoluţie optimă 1920x1080 - pe care rula un film cu Chaplin – City lights.

Samuel îi declarase lui Dragoş că merge în camera din faţă să caute produsul iar apoi îl invitase, prin semne, să ia loc pe canapea şi să aştepte. Dacă avea chef de o băuturică se putea servi din globul pământesc situat lângă pianină, unchiul Anatolie nu se supăra. Doar să nu facă zgomot, în rest era totul în ordine.  

Aruncându-şi ochii prin încăpere, Dragoş concluzionă că era vorba de un spaţiu caracterizat de răceala aia aristocratică menită să ţină vulgul la distanţă. Se hotărî să dea curs invitaţiei de mai devreme a lui Samuel mai ales după ce contemplă tavanul camerei: din plafon se scurgea, printr-o sticlă de un turcoaz palid, o lumină calmă, hipnotică. 

Îşi prepară un whiskey cu gheaţă iar la prima înghiţitură se simţit pocnit în moalele capului de o senzaţie şocantă – parcă ar fi copilărit în casa aia deşi acum o vedea pentru prima oară.

Anatolie, ascuns în spatele scaunului directorial, râdea mocnit. Scena din City lights, cu Chaplin făcând gaguri la restaurant, cu trabucul pus pe invers, îl amuza teribil. Samuel, topit în camera din faţă, uitase parcă să mai plece de acolo.

După încă două guri Dragoş vedea lumea cu alţi ochi. Nu era beat, nici măcar ameţit. Simţea în schimb totul cu o acuitate înfiorătoare. Spre exemplu, apartamentul acela nu era deloc ceea ce părea a fi. I se năzări că apartamentul funcţionează mai degrabă ca o antecameră la ceva mai amplu şi cu implicaţii mult mai profunde decât tot ceea ce şi-ar fi putut cineva imagina vreodată până atunci.

Anatolie îşi întrerupse vizionarea ridicându-se din fotoliu ca şi când ar fi fost chemat undeva urgent.

- Lumea asta, mă puştiulică, a luat-o razna, declamă el parţial scârbit, parţial dezamăgit.

Dragoş avu reale dificultăţi în a înţelege de ce i se adresase Anatolie cu apelativul „puştiulică” dar nu avu timp să disece problema, fascinat fiind de mişcările vioaie ale acestuia. Bătrânul numai a bătrân de 78 de ani nu arăta ci a om de vreo 50 de ani afişând un tonus sportiv, un obraz fără urmă de rid în vreme ce ochii îi fugeau, în toate părţile, iscoditori. Când se opreau asupra ta te pătrundeau până în măduva oaselor.

- Zău dacă exagerez, zise el unui Dragoş rămas lângă globul pământesc ca împietrit. Compact discul şi filmul cu proiecţie digitală. Superbe scule, nu? Epoca de aur a tehnologiei umanităţii via artă. Calitatea sunetului se menţine fresh şi la a o suta audiţie iar la filmul cu proiecţie digitală s-a zis cu săritul peliculei.

Se apropie şi-l ciupi de Dragoş de obraz ca un bunic exprimându-şi simpatia faţă de năzdrăvanul de nepoţel. Dragoş, din contră, fu stăpânit de impresia că e studiat de către un proprietar de sclavi. Ochii bătrânului îl scanau din cap până în picioare ca şi când ar fi dorit să hăsească vreun defect, ceva, oricât de mic. Scanare şi lăcomie.

„Ce naiba se petrece aici?”, gândi el nu fără să constate apariţia unui mic fior de panică. „Unde naiba am nimerit? Cine mai e, în fond, şi relicva asta bizară de Anatolie?”

- Uită-te aici - ai văzut filmul cu marele Chaplin, nu? Cum crezi că era în sala de cinema în anii de dinainte de invenţia cu pricina? Dezastru. Sărea banda de te băga în mormânt. Acum, iată, imagine curată ca lacrima. O mai mare încântarea să priveşti. Am sau n-am dreptate?

Dragoş se trezi subjugat de privirea lui „nenea” Anatolie. Părul uşor grizonat, aranjat într-o cărare ca de album de frizerie, îşi juca şi el rolul său la faza asta.

Samuel apăru în pragul camerei din faţă echipat într-o rasă călugărească de un verde aprins. Lui Dragoş, imaginea amicului Ţibireac i se păru atât de comică, mai ales că privirea lui Samuel era a unui şcolar concentrându-se a spune poezia cu cât mai puţine poticneli, încât nu se putu abţine să nu râdă.

- E gata, nu?, îl auzi pe Anatolie de undeva din bucătărie deşi sunetul vocii lui ar fi putut foarte bine să vină şi din tavan.

- Gata, Doamne. Efectul e garantat. Uitaţi-vă la el: docil ca mielul la tăiere.

- Nu prea-mi place. Arată treaz. Ştii doar cât de importantă e disciplina. Dacă faci mizerie trebuie să cureţi.

Dragoş nu-şi putea explica neam de unde naiba venea vocea lui Anatolie. Şi, mai ales, când dispăruse, aşa, pe nepusă masă „bătrânelul”.

- Se prea poate să fi umblat puţin la reţetă, rosti grăbit Samuel. Cu acordul lui dom’ Marcelino, desigur. Aţi uitat că la ultima tranziţie efectul total al anestezierii a cam lăsat... ăăă... mizerie?

- Că bine zici. Am uitat, aşa e. Felicitări pentru iniţiativă.

Vocea lui Anatolie, când ascuţită ca sunetul unui polizor de la cabinetul stomatologic, când baritonală ca zumzetul unei bormaşini cu care vecinul boscorodeşte pereţii pe la orele amiezii, îi reverba lui Dragoş în centrul minţii. Începu să-l doară capul ca după o beţie cruntă.

- Mergem?, întrebă vocea atotcuprinzătoare a lui Anatolie.

- Gata, Doamne, făcu Samuel, umil şi, în acelaşi timp, plin de adoraţie. Când spuneţi ne punem în mişcare.

Dragoş pufni amuzat.

- „Ne punem în mişcare”, îl imită el pe Samuel. Unde mergem, domnule? Într-o aventură pe munte sau ce?

- Ia-o înainte, vorbi Samuel adresându-se lui Dragoş ca unuia cu care nu ai ce discuta ci doar îi comanzi. Înainte şi apoi pe scări în jos.

O forţă mai presus de propriul control îl împiedică să se manifeste altfel. Dragoş se pomeni urmând indicaţiile trasate.

 

3.

Ieşi în curte apoi, ca la comandă, făcu la dreapta. Era acolo un intrând îngust şi mirosind a mucegai ducând spre o uşă de un cafeniu închis şi cu vopseaua plesnită peste tot. Apăsă clanţa cu siguranţa celui locuind acolo. Parcurse o galerie şerpuitoare cu trepte înguste şi sparte în două sau chiar trei locuri deodată.

Simţea că nu era singur. În spatele lui deosebi mai multe tipuri de paşi în timp ce, pe deasupra lui, scurgându-se pe bolta de cărămidă îmbâcsită a galeriei, pluteau adieri ca ale unei aripi gigantice bătând leneşă.

Galeria se termină cu o săliţă pe a cărei podea erau desenate figuri geometrice viu colorate. Dincolo de săliţă se întindea o hală de formă hexagonală, cu tavan situat la nici doi metri de o podea care se înclina uşor spre un centru unde trona o ladă având impregnate, la partea superioară, prin scobire, contururi umanoide.

- Facem duş?, întrebă Dragoş aruncându-şi ochii peste suprafeţele lucitoare ale pereţilor camerei. Că mi se pare că aici e o cameră de baie superinteresantă. Suntem sub pământ, nu?, peroră el ca ieşit din crâşmă. Că dacă am fi deasupra n-ar avea niciun sens.

- Vorbeşte cam mult, îl auzi pe Anatolie, din nou, în centrul minţii. De ce vorbeşte în halul ăsta? N-r trebui să tacă?

- Efectul anestezicului, Doamne, mieună Samuel plin de veneraţie. V-am mai zis doar. Staţi liniştit: situaţia este sub control.

- Da’ nu trăncăn, domle, făcu Dragoş jignit în amorul propiu. Nu-mi stă în caracter să trăncăn. Vrau doar să punctez anumite aspecte. Ori n-am voie? E interzis să vorbeşti?

Nu (mai) scoase nimeni un cuvânt minute bune. Apoi, brusc, Dragoş se pomeni luat pe sus de braţe invizibile şi lipit de unul dintre pereţii halei cu legături la fel de invizibile.

Anatolie pătrunse, în sfârşit, în încăpere, gol cum îl făcuse mă-sa. Îl urmau Samuel, tot în rasa aia a lui călugărească de un verde trăsnit, şi alte două siluete, mai mult îndesate decât grase, cu ochi scăpărători şi cu cagule pe faţă.

Realitatea căpătă dintr-odată aspecte stroboscopice. Sau era doar un efect vizual abil ticluit al camerei? Lumini strălucind în toate nuanţele posibile şi imposibile de verde inundară hala, sparte ocazional de fulgere gălbui. Anatolie se întinse în spaţiul de formă umană al lăzii din centru. Cagulaţii se postară la extremităţi, ridicând mâinile în aer şi începând psalmodierea a ceea ce părea a fi o rugă. Samuel veni lângă Dragoş aruncându-i un rânjet tâmp. La rândul său, Dragoş se simţea cotropit de un fel de beţie mistică – lumea i se dădea peste cap de parcă ar fi luat la bord o cantitate impresionantă de tărie şi, în acelaşi timp, era perfect lucid cu referire la ceea ce observa în jurul său. Numai că luciditatea asta a lui era filtrată prin ochelari cu care priveşti la o eclipsă de soare.

Când Samuel îşi şterse rânjetul tâmp de pe chip Dragoş se pomeni ca scurtcircuitat, din cap până în picioare, de un curent electric. I se păru că urlă ca un apucat deşi în cameră stăpânea o linişte mormântală.

Trupul lui Anatolie începu să capete irizaţii turcoaz. Cagulaţii lăsaseră mâinile în jos. Buzele continuau a li se mişca neauzit. Scurtcircuitările se înteţiră până în punctul în care Dragoş avu acuta impresie că e jupuit de viu.

Undeva într-un colţ al camerei, colţ care când devenea obtuz când ascuţit, Samuel manevra un device semănând izbitor cu o carte deschisă. Doar că dintre foi ieşeau fuioare de aburi portocalii.

Durerea venea în valuri. Dragoş era cotropit când de un hohot de râs schingiuitor când de un plânset ce-l ciopârţea atom cu atom.

Când irizaţiile turcoaz de care era cuprins corpul lui Anatolie se preschimbară în unele de un albastru închis iar apoi dispărură complet vocea unuia dintre cagulaţi sparse aerul încăperii într-un diapazon îngrozit:

- Ce făcuşi, Marcelino? Eşti nebun! Ne-ai omorât cu bună ştiinţă!

- Relaxează-te, Ferdinando. Gata, am scăpat. Suntem liberi, asta am făcut.

Ferdinando îşi scoase cagula, privi înspăimântat la Anatolie.

- E dus, frate. Punct, îl luă Marcelino la trei păzeşte. Ce te uiţi aşa? N-ai mai văzut cadavre până acum?

- Îţi dai seama ce-ai făcut? Dacă află marele Mahabharat că fi-su a fost omorât... şi de cine? de amicii lui! Doamne Sfinte!... o să trimită aici toată...

- Ba n-o să vină nimeni cu nimic, îl întrerupse Marcelino surâzând şugubăţ. Nu mai au cum să vină. I-am sabotat. Vorba aia: când sabotezi se cheamă că ţi-ai luat toate măsurile de precauţie. Iar efectul surpriză e garantat.

Se închină înaintea lui Ferdinando de parcă s-ar fi aflat pe scenă.

- Da, i-am sabotat. Eu, sluga dumneavoastră prea plecată. Cum de altfel l-am sabotat şi pe ’mnealui, prinţul moştenitor Darius Mahabrahat ratat.

Arătă din priviri, cu o scârbă imensă, trupul inert al lui Anatolie:

- Ce atâta experiment! Ne mutăm dintr-un corp în altul ca înecatul. Fugim după o iluzie. Nu te-ai săturat? El e veşnic tânăr, noi, uite-te la noi, am îmbătrânit cu câteva secole în plus slujindu-l. Eu unul, sincer să fiu, m-am săturat de atâta sclavie. Ah, dac-ai şti de când pândeam momentul. Noroc cu pământeanul ăsta amărât că altfel cine ştie când ne eliberam.

Pământeanul cel amărât era Dragoş care începea să-şi revină din şocurile simţite mai devreme. Clipea des, dădea impresia că vorbeşte cu prietenul său imaginar, un obraz îi tot zvâcnea ca şi când ar fi fost scărpinat de o mână nevăzută.

- Bine dar... nemurirea... promisiunea lui... Eram atât de aproape..

- Eram o creastă, amice! Tu n-ai înţeles că am fost duşi cu zăhărelul dintr-un moft? Marele rege care le avea pe toate şi care ne-a târât cu el pe haznaua asta de planetă doar pentru că i-a trăsnit lui că averea şi statutul lui pe frumoasa noastră Lobotomoz nu-s îndeajuns. Puah, să fugi după iluzii! Mai imbecil de atâta nici că se putea. Hai că simt că mi se apleacă. Şi tocmai îmi trecuse. Stai, făcu el ca prins de revelaţie, şopârla aia unde e?

- Ce şopârlă?, întrebă Ferdinando vexat.

- Slujitorul ăla al lui. Celălalt pământean. Ăla cu faţă de şopârlă. Îmbrăcat în rasă călugărească! Unde-i? L-ai văzut? Era doar cu noi.

- Nu ştiu unde e şopârla ta. O fi scăpat. 

Nici nu termină bine de vorbit Ferdinando că în hală pătrunse Samuel răcnind ca un descreierat şi înarmat cu un topor pe care-l ridicase deasupra capului cu ambele mâini. Dragoş văzu ca prin ceaţă un Samuel mai mult împiedicându-se decât căzând drept în calea lui Ferdinando. Sau acesta fusese atât de surprins de gestica servitorului încât uitase să se mai gândească la altceva, autoapărare inclusiv?

Două lucruri fură certe: mai întâi fierul toporului se înfipse în occipitalul lui Ferdinando care, prăbuşindu-se secerat, îl luă cu el şi pe Samuel, incapabil să-şi desprindă mâinile de pe lemnul mânerului. Pe urmă, Marcelino, scoţând din buzunarul pantalonului un obiect asemănător unui cartuş de imprimantă şi întinzându-l în direcţia celor doi, îl proiectă pe Samuel înspre peretele din sud al încăperii. Zborul fu scurt dar violent. Samuel se izbi de zid crăpându-l. Odată cu asta crăpară şi nişte chestii prin corpul nefericitului, sângele năvălindu-i pe gură afară ca şi când ar fi vomitat.

Marcelino avu iniţial intenţia de a se deplasa înspre Ferdinando, se răzgândi în ultima clipă.

- O hazna de planetă, reiteră el, privindu-l pe Dragoş cu un amestec de greaţă şi milă. Nu-i de mirare că nu aţi reuşit încă desprinderea spre stele. Uite-te la el – Samuel zăcea pe podea într-o baltă de sânge asemeni unei marionete căreia păpuşarul îi tăiase sforile – şi spune-mi ce poate fi mai primitiv decât asta? Ciopârtanul primea de la Darius bani şi haine iar el îi furniza corpuri. Jenant. Anatolie ăsta era al patrulea în decurs de jumătate de veac. Nemurirea, auzi tu ţăcăneală. L-au păcălit nişte vorbe iar el, la rândul său, i-a păcălit pe alţii tot cu vorbe.

Dragoş simţi cum alunecă spre podea desprins din legăturile sale nevăzute.

- Îţi vând un pont pe gratis, tinere, mai zise el înainte de a părăsi încăperea. Dacă vei vrea vreodată să părăseşti haznaua asta mai treci pe aici – lui Dragoş nu-i fu greu să înţeleagă că se referea la hală nu la apartamentul lui Anatolie – şi ia legătura cu mine. Mă chemi şi voi veni. M-am făcut înţeles?

Dragoş dădu din cap că da, se făcuse înţeles.

 

Proză scurtă premiată cu premiul III la cea de a XIII-a ediție a Concursului Național de Literatură „Ioan Slavici” (2025) organizat de revista Tribuna din Cluj Napoca.

 Mihu Iancu, profesor de Limba şi literatura română, Liceul Teoretic „Panait Cerna”, Brăila

 Cărţi publicate:

13 Momente Narative, editura InfoEst, 2021

Boneta cu fitil, editura InfoEst, 2024