- Îţi place de ea, lasă că ştiu eu, zise ea, încălecându-l. Am văzut cum o
priveai.
O chema Luminiţa, la origine era roşcată dar pe cap numai roşu nu-i era,
acum, părul, avea o fiică de 18 ani care era copia ei mai tânără, soţ nu mai
avea, avusese, avea amanţi (sporadici) dar, pe de altă parte, era extrem de
atentă faţă de fiică-sa, pe tema asta. Atentă adică să nu-şi facă tânărul
vlăstar o imagine greşită despre propria mamă. Care mamă, între noi fie vorba,
nu era străină de misterele autosatisfacerii pe care, spre deosebire de amorul
cu o fiinţă vie pe care majoritatea prietenelor ei îl considerau alegerea
principală, îl vedea ca pe o activitate redusă la esenţa ei primară, văduvită
de complicaţiile preludiului şi ale conversaţiei de „după”.
- În primul rând că fetişcanele astea put a lapte, zise el lăsându-se
încălecat. Şi tu ai puţit cândva a lapte dar acum eşti femeie în toată firea.
Ca să mă exprim tot din sfera alimentară – eşti coaptă ca un măr dat în pârg.
Ceea ce şi cu fiică-ta se va întâmpla dar mai încolo.
Avea două prenume ciudăţele – Elefteriu Dian – şi un nume de familie tembel
de banal: Costel. Arăta ca un tăietor de lemne care, după o zi istovitoare de
muncă, revenit pe canapeau din sufragerie, bea şi el o bere, privind ştirile la
un canal de nişă. Un tăietor de lemne cu fizicul unui Brad Pitt care, la vârsta
de 41 de ani, îl interpreta (în unele cadre cu dublură!) pe marele Ahile din
„Iliada” homerică. Care Ahile epopeicul să tot fi avut cu zece ani mai puţin
decât holiudianicul Pitt.
- În al doilea rând, lăsând modestia de-o parte, nu am ajuns încă în
stadiul ăla de perversitate încât să-mi curgă bala după prospături. Mai trebuie
să mai descresc un pic.
Luminiţa făcea în curând aproape un an de relaţie cu Elefteriu Dian ceea ce
pentru ea, de când bărba-su, frumuşelul ăla de Ştefan, o părăsise pentru...
unul mai tânăr, şi umbla din floare în floare maxim două-trei luni, era o
performanţă. Nu se putea spune că nu-l iubea pe Dian, la un moment dat fusese
îndrăgostită de el mai ceva ca o adolescentă aflată la primul ei amor, cu toate
astea exista în sufletul ei o reţinere. Teama de eşec, frica de a descoperi în
Dian, când i-ar fi fost lumea mai dragă, un simplu bărbat cu apucături
domestice, ambele? Nici ea n-ar fi putut-o preciza.
- Când te apropii, de exemplu, de vârsta pensionării frica de Moarte sau,
dacă vrei, disperarea de Viaţă, sunt mai prezente ca oricând. E normal cu
această ocazie să îmbrăţişezi orice experienţă ce-ţi poate da iluzia că vei fi
veşnic. Dar cel mai important e altceva: când îţi umblă gândul după perversiuni
cu prospături se cheamă că încă ai ceva superficial în tine. Ceva necopt.
Parafrazând pe cineva căruia-i plăcea să-şi redacteze piesele de teatru în
versuri: „ceva e putred în Danemarca ta interioară”.
Dian călăritul fusese întrerupt din lectură. Era vorba de propria sa carte,
o colecţie de proze scurte, pe care o redescoperea cu uimire. El fusese
Autorul? Cum oare de avusese timp să creeze gura aia de aer proaspăt în care,
deşi nu se petrecea nimic, se petrecea totul pentru că personajele, întocmai
ca-n viaţa reală, vorbeau iar din vorbele lor se înfiripau sensurile ascunse
ale acţiunii? Cum?
- Se prea poate ca textele mele să fie nu proaste, să fie incredibil de
proaste, nu contrazic şi nici nu mă deranjează, îi explica nu cu mult timp în
urmă unui amic (aflat mai degrabă în stadiul de cunoştinţă cu care ai putea şi
tu ieşi la o bere-două dar asta-i o cu totul altă poveste) cu care se cam
contrazisese pe tema... frumuseţii turistice a Vienei. Amicul avusese numai
cuvinte de laudă la adresa palatelor dinastiei hapsburgice de parcă dacă ai fi
stat în Viena într-o vacanţă de, să zicem, două săptămâni dar n-ai fi aruncat
un ochi asupra lor nici măcar din goana taxiului ai fi fost ultimul amărât
venit şi el să caşte gura într-o ţară încă găzduind urmele proeminente ale
celui de-al treilea mare imperiu european, după, desigur, cel rus şi primul
imperiu francez creat la începutul secolului nouăsprezece de zevzecul de
Napoleon. Dian Elefteriu, pe de altă parte, marşase pe ideea că singura
diferenţă reală dintre aceste fabuloase atracţii turistice şi Casa Poporului,
construcţie născută din mintea unui semianalfabet ajuns preşedinte, se află în
detalii. Casa Poporului impresionează negativ prin turpitudine arhitecturală
ridicată la rang de monstruozitate arhitecturală, poţi, în cel mai bun caz, să
turnezi aici un film horror, pe câtă vreme fostele reşedinţe de iarnă şi de
vară ale dinastiei hapsburgice, locuri pe unde şi-a purtat hoitul şi narcisista
aia obsedată de propria libertate Sisi, sunt expresia rafinamentului şi a
stilului. Cu toate astea, principiul acestor construcţii e acelaşi: etalarea
Puterii şi a unor personalităţi învecinate mai mult sau mai puţin cu
megalomania. Vorba unor muzicieni neaoşi: Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile
mici. Altfel spus: câinele care nu muşcă, latră. Deci cineva cu adevărat
puternic nu va simţi niciodată nevoia de etalarea puterii. Pentru că ştie că
poate, pentru că ştie că are greutate în sine nu prin impunerea cu forţa.
Dian Elefteriu a marşat pe toate astea dar amicul l-a privit cam lung,
întrebându-se (sporadic) în sinea sa dacă nu cumva Elefteriu era mahmur sau
începea să fugă cu mintea pe coclauri numai de el ştiuţi.
De aici şi până la a se ajunge la cea mai recentă carte scrisă de Dian
Elfteriu n-a mai fost cine ştie ce. Amicul i-o cumpărase în vară menţinându-i
că va avea ce citi în concediu iar Elefteriu sondase acum terenul, încercând să
stoarcă o impresie. Amicul bolborosise ceva despre „nu scrii deloc ca alţii”,
„texte de nişă care nu se citesc prea uşor”, „lectură pe alocuri obscură şi
care nu prea e prietenoasă cu cititorul”, „n-ar fi rău, recomandare personală,
să încerci lucruri băgate într-un context mai uşor de digerat”. Plus alte
câteva astfel de „generalităţi” bătând apa-n piuă pe un „nu te supăra că ţi-o
zic, aşa, pe şleau” aruncat din vârful buzelor.
- Ţi-am zis că nu mă deranjează, reiteră Dian Elefteriu. Mi-o asum. Scriu
în fond acel tip de literatură pe care mi-ar fi plăcut mie s-o citesc. Şi mai
sunt convins de ceva: că în lumea asta mare există măcar zece persoane care ar
avea ce învăţa din textele mele. Cu alte cuvinte: le-ar plăcea ce scriu aşa cum
îmi place şi mie. Doar că, iarăşi mai mult ca sigur: cine ştie pe unde-şi fac
veacul domniile lor? În partea cealaltă a lumii, în celălalt capăt al ţării,
prin Islanda... chestii d-astea.
Luminiţa purta în după-amiaza aceea o rochie scurtă, cu decolteu în V, de
un verde militar închis, cu talie încreţită şi cu bretele spaghete ce-i dădeau
un aer de o eleganţă sexy. În plus, pe sub rochie Luminiţa nu purta nimic iar
după ce Dian rosti treaba cu parafrazarea dintr-un autor căruia-i plăcuse să-şi
redacteze piesele de teatru în versuri, nu-şi mai reluă, o vreme, lectura,
întărâtat fiind de ceea ce simţise pe sub rochia Luminiţei.
Ei nu-i displăcu efectul întărâtării lui Dian, mai ales că era genul pe
care trebuia s-o iei lent iar în cazul lui pornirea era mai greoaie. Se poate
afirma că acesta a fost momentul care de altfel a determinat-o ca ulterior
să-şi refacă viaţa căsătorindu-se cu Dian şi abandonându-şi astfel temerile.
Azi, cei doi continuă să fie împreună, sunt chiar fericiţi împreună şi încă nu
şi-au dat seama că Ariadnei, fiica de 25 de ani a Luminiţei, îi cam fug ochii
după fete. Dintr-alea cu atitudine mai băieţoasă.
Paradoxal sau nu, Ariadnei îi place în mod deosebit următoarea cugetare:
„nimeni nu iubeşte pe nimeni. Fiecare iubeşte ceea ce-şi doreşte de la
celălalt. Şi iubim pe oricine iubeşte în noi ceea ce am vrea noi să fim.” Asta
n-o împiedică să mai tragă cu ochiul la fetele cu atitudine mai băieţoasă. Până
acum nu a „corespuns” încă nimeni la amorul ei.
0 Comentarii