1.
Încăperea – pereţi de beton
văruiţi într-un albastru palid şi inscripţionaţi cu tot felul de cuvinte
jignitoare la adresa celor care citeau – nu-l descuraja aşa că Ovidiu Vlad
Mihalache, de profesie ştanţator într-o fabrică de pixuri, îşi începu „dizertaţia”
după cum urmează:
- Pe Nabokov cu a lui „Lolită”
l-am descoperit cam pe când aveam douăzeci şi doi de ani. A fost un şoc. Dar nu
din cauza imoralităţii cu abur de pedofilie a poveştii ci a modului de a
povesti al autorului: ironie fină, jocuri de cuvinte, frază curgătoare,
armonioasă, analogii de tot soiul pe fiecare pagină, chestii d-astea. Acelaşi
subiect în mâna altui scriitor ar fi dat naştere, sunt convins, unui roman
poliţist bun de citit la budă. Pe urmă l-am întâlnit pe Ben Marcus şi pe al său
dezorientant de bizar „Alfabetul flacără”. Ideea că orice act de comunicare
(verbală, prin semne speciale, scrisă) conţine un potenţial mortal pentru
adulţi în vreme ce copiii sunt imuni la asta m-a făcut să realizez că
literatura poate deconstrui limbajul într-un mod în care filmul n-o va putea
face niciodată. La final m-am lovit de „Meridianul de sânge” al lui Cormac
McCarthy. Povestea din spatele „Meridianului de sânge” e simplă: o bandă de
mercenari masacrează indieni în vestul sălbatic din pură plictiseală. Stilul
autorului transformă însă violenţa textului într-un adevărat poem. „Stilul
decorează conţinutul, mi-am zis odată ajuns la ultima pagină, stilul este
conţinutul. Originalitatea constă nu în ce spui ci în cum îi faci pe cititori
să se simtă. Ori asta se poate reinventa la infinit.”
Aceiaşi încăpere îl determină
pe Dariu Laurenţiu Mateescu – când nu lucra ca asistent într-o tipografie
specializată pe tipizate şi integrame umoristice se ocupa cu un anticariat
clandestin – să se gândească la sutele şi miile de inşi care, ca şi ei acum,
fuseseră băgaţi aici, înainte de Marele Proces, pentru a medita profund la
faptele comise. Se gândi şi, în afară de o furie neputincioasă, nu găsi nimic
aşa că, pentru a nu-şi aminti chestii dureroase din trecutul său imediat, tăcu
din gură.
Darius fusese victima crizei
suferită în urma unui divorţ terminat urât. După o primă fază în care trăise
exuberanţa libertăţii (nu-l mai bătea nimeni la cap cu însărcinări casnice mai
mult sau mai puţin stupide) venise faza a doua: depresia. Urmată la scurt timp
de o a treia fază: furia. De ce să i se întâmple lui una ca asta?, s-a tot
întrebat, fie cu glas tare, fie în gând, la limita dintre obsesie şi demenţă.
Cu ce-a greşit?
Înveşmântat într-o astfel de
dilemă existenţială, Darius luase într-o bună zi contact cu „Anna Karenina”.
Tot auzise de la diverşi clienţi despre „bunăciunea asta de dramă” şi când
contactul său de pe celălalt continent reuşise să i-o furnizeze o descoperise
cu uluire. Tolstoi descrisese exact stările lui: alienarea, vinovăţia,
destrămarea identităţii. După care aflase că mai existau şi alţii care se
ocupau, printre altele, tot cu astfel de fenomene: un Shakespeare, un
Dostoievski. Dintr-odată, durerea lui nu mai era singulară ci parte din
condiţia umană universală. De atunci, Darius găsise mereu în operele clasicilor
ghiduri de supravieţuire.
Într-o bună zi primi de la
contactul său de pe celălalt continent o furgonetă întreagă de cărţi. Fu
bulversat total. Adică îngreţoşat deşi, conform spuselor sursei, erau la mare
căutare, mai ales printre spiritele rafinate din universul celor cu multe
zerouri în conturile bancare. Aceste aşa-zis opere nu erau altceva decât ciorba
reîncălzită a unui Prosut, a unui Henry Miller, a unui Hemingway sau Camil
Petrescu. I se spunea „literatură postmodernistă” dar care lui Darius nu-i lăsă
altă impresie decât, vorba poetului, o „mânjire a mării cu ideea de val”.
I-a şi spus-o, la un moment
dat, unui client d-ăsta fiţos care căuta, chipurile, altceva şi după ce acesta
îi refuzase rând pe rând ofertele clasicilor: literatura ca experiment, ca joc
semantic, nu are cum să reziste timpului. Literatura adevărată este doar
depozitara unor valori perene. Să ambalezi în nou ceea ce e vechi e mai mult
decât a vinde castraveţi grădinarului, e imoral.
„Hm, mai ştii!?..., poate că
din cauza ăstuia mi s-a tras. Poate că snobul ăsta m-a turnat către organ. Ah,
dacă scap de aici îl omor. Şi puţin îmi pasă dacă voi fi... de fapt îl voi
omorî în aşa fel încât nimeni nu mă va descoperi vreodată. Va fi crima
perfectă. Mda, exact aşa. Ca-ntr-o clasică Agatha Christie”, mai gândi el la
final.
- Nu vreau să mă-nţelegi
greşit, spuse el către amicul său de celulă, dar oamenii au nevoie de poveşti.
Dintr-acelea care conţin adevăruri general-valabile nu din... ăăă... celelalte.
Apoi scuipă cuvintele de parcă
dacă nu le-ar fi scuipat tot urma să fie torturat prin, ştiu eu, smulgerea
unghiilor:
- De metaliteratură.
Ovidiu se făcu a-l ignora.
2.
Uşa culisă în jos şi cei doi
ştiură automat ce avea să urmeze. Paşiră în noua încăpere care arăta exact ca
prima doar că era de trei ori mai mare. La baza peretelui din stânga se vedeau
suporturile pentru reprezentările virtuale ale acuzatorilor iar pe peretele din
dreapta stagnau, ameninţătoare prin muţenia lor, camerele video prin
intermediul cărora la capătul celălalt al lor se găseau judecătorii – cei care,
în cel mai fericit dintre cazuri, acordau circumstanţe atenuante şi erai băgat
la muncă silnică pe viaţă iar în cel mai rău caz deveneai clientul ghilotinei.
Înaintară până în mijlocul
încăperii. Se găseau acolo, la distanţă egală una de alta, două taburete
construite parcă direct din betonul podelei. Ovidiu se aşeză pe taburetul din
stânga asemeni unui şofer pregătindu-se de o cursă lungă. Darius, uşor stângaci,
luă loc ca şi cum ar fi ştiut că e foarte posibil să fie printre ultimele
gesturi pe care le mai făcea în libertate.
În capătul opus se găsea un
fotoliu elegant din lemn masiv stropit cu purpura regală a steagului
Partidului. Cei doi nu-şi reţinură fascinaţia pentru obiectul cu pricina. Se
mirară doar că nu zăriră pe nimeni în el după cum auziseră că aşa stă treaba
dacă ai avut ghinionul ca organele Statului să te descopere că te ocupai cu
infama activitate, interzisă de altfel prin decret oficial, a lecturii de texte
ficţionale. Se mirară şi mai mult când nimeni nu-şi făcu apariţia în sală
minute bune, lăsându-i astfel scufundaţi într-o linişte deopotrivă
înfricoşătoare cât şi stânjenitoare.
Într-un scăpătat, o uşiţă din
dreapta culisă (în sus , de data asta) iar înăuntru pătrunse un bătrânel
pişpiriu cu părul grizonat aranjat într-o freză perfectă, cu cărare pe stânga. Purta
o robă de un purpuriu închis, cu o croială clasică, uşor amplă. Pe una din
marginile fantelor laterale Ovidiu dibui o arsură de ţigară în vreme ce etola,
de un portocaliu fosforescent, prezenta o pată măricică undeva în partea
superioară.
Bătrânelul se îndreptă spre
fotoliul cel elegant fără să le arunce o singură privire. Studiindu-i
mişcările, Darius fu cât p-aci să se-ntoarcă spre Ovidiu pentru a-i atrage
atenţia că „individul e băut, nu mult, nu e beat dar a tras ceva la măsea,
uite-te bine la cum se străduie să-şi păstreze mersul drept, uite-te la roşeaţa
din obrajii lui” dar dacă n-o făcu fu pentru că-şi aminti că asta putea fi
foarte bine o capcană – organul se prefăcea pentru ca acuzarea să decurgă mai
lesne. La pedeapsa propriu-zisă ţi se mai adăuga şi „sfidarea Curţii”.
În timp ce se aşeza,
bătrânelul porni să vorbească. Avea un glas seducător de cald, rostea limpede
cuvintele ca şi când s-ar fi temut ca nu cumva mesajul său să ajungă
distorsionat către interlocutor şi, din când în când, îşi ducea mâna la gât
într-un fel de parodie a unei intenţii de autosugrumare.
- Cetăţene Mihalache şi
cetăţene Mihăescu, Partidul v-a găsit vinovaţi de lectură de text ficţional,
lucru interzis prin decret prezidenţial în data de 13 martie 2045. După cum s-a
putut constata, mai întâi de către Comisia de Sănătate Publică din cadrul
Minsterului Afacerilor Interne apoi de către aceiaşi Comisie din cadrul
Ministerului Culturii, pe urmă de către amplul studiu de specialitate al Înalt
Prea Stimatului cetăţean Ivan Gorcioaia, prim vicepremierul iubitei noastre
republici iar în final prin declaraţia antificţiune a Înalt Prea Stimabilului
nostru Cetăţean-Preşedinte, Matei Cojocăreanu, lectura de text ficţional corupe
mintea, distruge raportarea sănătoasă la lumea înconjurătoare, afectează grav
percepţia socială şi, în final, te transformă într-un visător incapabil de
inserţie socială sănătoasă. Începând cu 13 martie 2045 nu mai sunt acceptate ca
formă de expresie culturală decât textele nonficţionale, de altfel singurele
capabile să menţină cetăţeanul pe linia de plutire a unei adaptări reuşite la
realitate. Vă faceţi aşadar responsabili de încălcarea cu bună ştiinţă a
legilor iubitei noastre republici.
Urmară trei secunde de linişte
mormântală, timp în care lui Ovidiu i se păru curios că beculeţul roşu de la
camerele video nu era aprins iar în suporturile pentru reprezentările virtuale
nu-şi făcuse apariţia nicio hologramă. În tot acest timp, Darius continuase să
rămână ţeapăn ca un mic azvârlit pe grătar.
- Cetăţene Mihalache Vlad
Ovidiu, vorbi bătrânelul de parcă ar fi continuat comentariul, după pauză, al
unei finale de campionat mondial în care până atunci se întâmplaseră
surprinzătoare lovituri de teatru, ce ai de spus în apărarea ta? Te ascult.
Vorbeşte.
Luat ca din oală (se aşteptase
ca lucrurile să se desfăşoare mult mai inchizitorial), Ovidiu uită vreme de
aproximativ patru secunde şi jumătate ce avea de spus. Şi la care meditase încă
de când fusese prins. În flagrant.
- Ştim cu toţii... ăăă, nu,
rectific... aşaaa... îmi cer scuze, făcu el de parcă ar fi stat ca pe ace, cine
n-a auzit de parabola cu tatăl care bate un cui în uşă pentru fiecare faptă
reprobabilă a fiului? Îmi place mult parabola asta: fiul îi promite tatălui că
va face numai fapte bune pentru ca astfel cuiele să dispară ceea ce într-un
final se şi întâmplă, fiul este încântat de realizarea-i dar tatăl îi
subliniază că găurile au rămas. Bună parabolă, dacă mă-ntrebaţi pe mine.
Moralizatoare de-a dreptul. Rezultă de aici nu doar că îndreptarea lasă urme ci
mai ales că există în natura noastră o atracţie pentru chestiile întunecate:
autodistrugerea prin abuzul de substanţe certate cu sănătatea, violenţa, ura,
răzbunarea, neîncrederea cronică şi care naiba o mai fi. În cazul unora dintre
noi latura asta se manifestă mult mai agresiv decât cea în care tindem să facem
chestii frumoase. Prin urmare...
- Suficient, îl întrerupse
bătrânelul, tăind aerul cu mâna de parcă ar fi dirijat. M-am lămurit. Tu,
cetăţean Mateescu Laurenţiu Darius, ce ai de spus în apărarea ta? Vorbeşte.
Laurenţiu îi aruncă lui Ovidiu
o scurtă ocheadă încruntată, continuă pe un ton aproape oficial:
- Îmi amintesc, referitor la
ce a spus colegul meu, de o zicere pe care am auzit-o vara trecută şi care sună
cam aşa: „să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii
rezultate diferite este definiţia nebuniei. Din câte îmi amintesc, zicerea îi
aparţine lui Einstein şi...
- În ce carte?, îl întrerupse
bătrânelul care, dintr-odată, avea aerul că un ochi îi plânge şi altul îi râde.
- Pardon?, făcu Laurenţiu
confuz.
- În ce carte? Asta te-am
întrebat?
- Ăăă...
- Editura? Anul apariţiei?
Laurenţiu, blocat, nu reuşi să
mai scoată un singur sunet.
- De unde ştii că Einstein a
zis-o?, făcu bătrânelul pedagogic. Doar pentru că apare numele lui acolo? I se
spune, dacă nu ştiai, teoria citării. Sau a ghilimelelor. Dacă nu specifici
cartea, editura şi anul zicerea cu pricina poate să aparţină şi unui măturător
de stradă.
- Deci aşa ştiu, făcu
Laurenţiu ca revenit dintr-o comă. Că aparţine lui Einstein. Mi se pare chiar
corect să aparţină marelui fizician.
Bătrânelul surâse ca atunci
când renunţi să-l mai convingi pe cineva de adevărul vorbelor tale pentru că
ţi-ai dat seama că efortul e inutil.
- Ştiţi cu ce mă ocupam când
eram de vârsta voastră?, întrebă el ca şi cum ar fi stat la o cafea cu cei doi
undeva pe o terasă din apropierea oceanului.
Cei doi căscară către
judecător priviri uluite.
- Critic literar, continuă
bătrânelul ca în faţa unui duhovnic. Unul d-ăsta radical. Nu făceam niciun
compromis. Vânam strict valoarea cărţii. Era bună? Merita toate laudele. Nu era
decât emanaţie de amator? O desfinţam. Doar că s-a întâmplat pe celălalt
continent, în aşa zisa „lume liberă” nu aici, în glorioasa noastră republică.
Aveţi impresia că în radicalismul meu îmi găsisem fericirea? Nimic mai fals.
Republica a fost cea care m-a salvat. De mine însumi.
Apăsă pe un buton situat pe
mânerul fotoliului.
- Aşaaa... acum suntem
singuri. Deci, dragii mei...
Îşi încrucişă picioarele, îi
privi pe cei doi ca un părintre regăsindu-şi fiii demult pierduţi.
- Nu există decât un singur
adevăr. Ştiţi care e acela? Vreţi să-l aflaţi? Sunteţi pregătiţi?
Cei doi continuau să creadă că
la mijloc e o capcană aşa că se abţinură de la orice comentariu.
- Tot ceea ce-i spunem celui
de lângă noi, chiar dacă nu pare, sunt lucruri prin care fie îl criticăm, fie
vrem să ne arătăm superioritatea în faţa lui, fie ambele. În principiu,
criticăm pentru că nu vrem să ne acceptăm propria noastră natură găunoasă şi
atunci e mai comod să găseşti ţapi ispăşitori decât să ai curajul acceptării
propriilor limitări. M-am făcut înţeles?
Cei doi rostiră un unison uşor
defazat „da, să trăiţi” care sună ca un „să trăiţi” emis de un ecou aflat în
stare avansată de ebrietate.
- Iată ce vă propun eu şi nu e
deloc negociabil, vorbi bătrânelul schimbându-şi încrucişarea picioarelor. O să
vă puneţi amândoi mintea la contribuţie, mintea asta a voastră prin care unul
îl sabotează pe celălalt chiar fără să-şi dea seama, şi o să creaţi o carte.
Rectific: o să creaţi Cartea. O metalitertarură în toată regula care să
evidenţieze natura iluzorie a ficţiunii. Ghiciţi acum care va fi viitorul ei.
Puteţi? Ghiciţi de ce aşadar o veţi scrie? Hm, daţi-mi voie să vă luminez:
creaţia voastră va fi distribuită pe continentul celălalt. Ca un act subversiv,
de destabilizare. Splendind, nu?
„Metaliteratură?”, gândi
Darius simţind că-l încearcă o vomă mare.
„Cum naiba să scrii ceva
ficţional care să submineze însăşi ficţiunea?, gândi Ovidiu simţind că
plesneşte de atâta perplexitate. Incultul ăsta ori e ţăcănit ori habar nu are
ce-i aia ficţiune!”
Cei doi nu mai apucară însă
a-i răspunde judecătorului. O hologramă situată în suporturile din stânga clipi
intermitent, pe urmă se auziră câteva bâzâituri însoţite de paraziţi agresivi
iar în final în cameră iriză silueta albăstrui-verzulie a unui corpolent tras
la smocking negru asortat cu un papion de un roşu demenţial. Holograma scană
sala privind nelinişitită înspre camerele de luat vederi şi butoanele de tip
touchscreen de pe mânerele fotoliului.
- Ce făceai aici?, se adresă
ea bătrânelului pe un ton de ocară uşoară. Ai înnebunit? Eşti offline în timpul
unui Mare Proces? Vrei să ne bagi în belea pe amândoi?
- Defecţiune tehnică, zise
judecătorul imperturbabil. S-a mai întâmplat.
- Te joci cu focul, ţi-am mai
zis-o, făcu holograma ca şi când ar fi deţinut un ascendent moral masiv asupra
bătrânelului.
Cei doi priveau năuciţi,
neputându-şi explica în ce măsură putea fi cineva atât de sever în atitudine cu
cineva de care până şi preşedintele se temea.
- Ţi-am mai spus-o şi eu: am
situaţia sub control.
- Până una alta vezi că s-a
instaurat cod „patrutreidoi”. Bagă de seamă ce scrii în raport. Poate până la
urmă ai noroc.
Darius îi şopti pe
nerăsuflatelea lui Ovidiu ce ştia despre acest misterios cod – preşedintele se
afla în indispoziţia fizică a exercitării funcţiei. Celălalt nu vru să ştie de
unde cunoştea Darius semnificaţia codului, şopti la fel de pe nerăsuflatelea:
- Dacă e mort e una, dacă a fost asasinat e
belea mare.
Holograma dispăru cu un piuit
ascuţit.
Bătrânelul se ridică din
fotoliu şi le indică din priviri celor doi uşa prin care pătrunseseră aici.
- Dincolo veţi fi preluaţi de
o echipă şi duşi într-o locaţie pe care n-o ştiu decât eu. Aţi face bine să
colaboraţi. Când ne vom revedea vreau să văd cel puţin planul pe capitole al
lucrării.
Cei doi continuară a-l privi
ca pe o curiozitate de circ filosofând despre menirea spirituală a viezurilor.
3.
Omul se
întoarce de la muncă. E în jur de două. Restul vremii nu are nicio
importanţă. O zi la job. Nu e nimeni în apartament. Nevastă-sa urmează să
ajungă acasă abia peste trei ore. E mâncare în frigider. Omul şi-o încălzeşte
la microunde apoi se aşează pe canapeaua din sufragerie. Deschide televizorul,
zapează printre canale. Se opreşte la televiziunea naţională unde e deja un
început de ştire...
„...la mai bine de douăzeci şi
cinci de ani de la căderea regimului totalitar de tristă amintire, au fost
comemoraţi în toată ţara eroii martiri ai neamului – Ovidiu şi Darius – care
prin fapta lor, crearea faimoasei „Ciocane cu ochi”, text ficţional menit
iniţial a distruge lumea liberă de pe continentul de vest – au contribuit
definitiv şi irevocabil la anularea regimului totalitar din ţara noastră.
Un impresionant foc de artificii urmat de
jocuri de laser a avut loc în Piaţa Stiloului Liber, acolo unde se află
monumentul de marmură şi bronz ridicat în cinstea celor doi de către sculptorul
Petru Vancea. La eveniment au...
Omul dă televizorul pe mute
pentru că sună telefonul. E nevastă-sa. Răspunde. Zice „da” şi „desigur”, din
nou „da” iar la final dă raportul:
- La nimic. Porcăria aia cu
eroii martiri. Mda, de parcă revoluţia a depins de ei!
0 Comentarii