Ticker

6/recent/ticker-posts

RECENZIE SUM de Săndel STAMATE

Dumitru ANGHEL 

Volumul de poezie „SUM”, Editura „Fundaţia Culturală ANTARES”, Galaţi, 2016, 70 de pagini, este cea de-a cincea carte a scriitorului Săndel Stamate, după debutul editorial cu „Antologia zăpezilor”, Editura Sinteze, Galaţi, 2005, urmată de „Cuvinte şi îngeri”, Editura Eleonora, Tecuci, 2007; „Fugă în roşu”, Editura „Fundaţia Culturală ANTARES”, Galaţi, 2009; şi „Enteleghia”, la aceeaşi editură, 2012, care completează portofoliul artistic al poetului de la mal de Dunăre, cu o evidentă apetenţă pentru cultura elină şi latină, motiv pentru care-l bănuiesc c-ar fi absolvent al unei facultăţi de Limbi Clasice.

Din acest motiv, revin afirmând că nu-i cunosc C.V.-ul cultural-artistic, dar sunt nevoit să-i evidenţiez „aplecarea” spre  o anume spiritualitate antică, din care s-a dezvoltat o civilizaţie modernă, tutelară, de-o diversitate deconcentrată şi un voluptos experiment stilistic, pe care creatorul de secol XXI l-a poziţionat ca pe un motto, cu valenţele estetice ale unui crez poetic şi o primă parte a unui discurs liric: „Cartea asta am dorit să fie / Un compromis drăgăstos / Între viaţă, moarte, poezie” („Exordiu”, pag. 7) şi o Introducere într-un univers poetic contemporan, atipic şi uşor desuet, pentru tendinţa agresiv-modernă a poeziei de azi. Un volum de versuri marcat de Legea contrariilor, care mai mult accentuează impresia de prim contact a lecturii, în loc s-o anuleze sau măcar să-i salveze prim-planul sugestiv al detaliilor.

În această dilematică alternativă lirică este organizată cartea domnului Săndel Stamate, din care au rezultat: Capitolul I „Toga poematis”, cu 28 de poeme, în... „veşmântul” (toga) metaforic şi alegoric-liric al unei poezii de dogmatică existenţială, pe canonul liturgic al unei conştiinţe, din care este rezumată, ca-ntr-o predică duminicală, esenţa Creştinismului apostolic: „Nu viaţa se ridică peste moarte / ... / Nu moartea urmează vieţii / Ci negreşit solul morţii / E viaţa cu scâncetul ei” („Minunata doctrină”, pag. 13); ca-ntr-un Psalm de Antim Ivireanu: „Eu / ninsoare de clipe sunt / între cer / şi pământ” („Ca o minune...”, pag. 12), din care răzbate patosul şi pioşenia unei Spovedanii!

Dar, ca o lege a contrariilor lumeşti, o altă „toga poematis”, o haină de ceremonial nupţial, de eretică în stare pură, pământeană, cu declaraţii patetice: „Se-nvolbură clipa în aspre ninsori / Ce-ai vrea să-ţi aducă, iubito, în dar” („Clipa cea de taină”, pag. 11); ori un romantism cu fragede viziuni, pe o ritualică tulburătoare: „Pe vremea când înnebuneam teii cu versuri / Despre parfumul sânilor tăi” („Pentru ea...”, pag. 15).

Totul, într-un parteneriat paşnic, uşor resemnat, dar împăcat cu sine: „Inima mea, de pământ / Mă tot cheamă s-o alint” („Inima”, pag. 18), în limitele mulţumitoare ale unei conştiinţe salvatoare: „Atribut nu mi-am aflat / ... / Calea de la Eu la Sine” („Credo”, pag. 19); din care doar o generoasă ofertă de supravieţuire, expusă testamentar, mai contează: „Nu de mine să vă amintiţi / Ci de cuvintele mele / Pe care în carte le-am pus” („Testament”, pag. 21).
Există în lirica poetului Săndel Stamate o filosofie a continuităţii, a perenităţii totale, postată tutelar, ocrotitor de zeităţi din mitologia elină sau latină: „Mi-amintesc / Doar un zumzet planetar” („Zen”, pag. 26), pentru a percepe ideea de conştiinţă şi finalitate cu rost şi esenţă de împlinire: „Sămânţa tânjeşte să fie plantă / Sâmburele să fie pom / Oul să fie pui / Pământul să fie cărămidă / Cărămida să fie Palat / Palatul să stăpânească lumea” („Acasă”, pag. 25).

Iar poetul îşi adjudecă orgolios un rol esenţial în perpetuarea speranţei, dincolo de mistica adevărurilor biblice: „Ca vulturul tânăr / Ce tocmai încearcă / Tăria / ... / Uitând că poartă / În aripi / Mormântul / ... / Aşa străbate frenetic / Lumea secundă / Poetul” („Poem suav”, pag. 29), ca o declaraţie de credinţă, pe o filosofie uşor atee, a fiinţării umane, şi nu numai!, din care răzbate o logică deliberată a echilibrului şi a perfecţiunii de... Computer a Naturii, pe care Omul n-o poate dezlega, pentru că: „Moartea este măsura vieţii / Îngerul măsura omului” („Măsuri”, pag. 34), ca în Prohodul din Vinerea Mare, în dangăt de clopot şi cu ritualul înconjurării bisericii: „Moartea pre moarte / Cu moarte călcând / E floare ce tocmai a zămislit” („Aprilie”, pag. 38).

Capitolul II, „Summatim”, debutează cu un poem, „Peisaj sumar” (pag. 43), în opoziţie ideatică cu semnificaţia, aparent doctă, latinist-clasică, a întregului volum de poeme, SUM, semnat de poetul Săndel Stamate: „Pe fundul întunecat al gropii / Atâta apă de parcă / Un zeu neatent ar fi pierdut / O lacrimă”, iar concluzia atinge refuzul, surpriza, inacceptabilul, oprobiul: „În zare / Oraşul putrezeşte încet şi sigur”, în afara oricăror certitudini. Asumându-şi cauzalităţi dintr-o etică altruistă, poetul se integrează într-un decor liric, în sumarul şi certitudinea altui Haiku: „În apa timpului văzut-am / Biata fiinţa mea / Plutind” („Viziune”, pag. 47). Deşi are, ca o rezervă de asumare motivată, şi alţi factori perturbatori ai unui echilibru social: „Peste atâtea dualităţi / O singură triadă domneşte - / Ura. Dragostea. Indiferenţa” („Sărmana doctrină”, pag. 48).

Ca să găsească, şi scuze şi un echilibru necesar dintr-o tensiune lăuntrică, spre o Rugă pravoslavnică, din care iese basma curată, conştient de faptul că nu condiţia sa de poet-tribun ar fi de ajuns: „Doamne, / la tine vin / cu pasul apei de şes” („Supunere”, pag. 49); ca să motiveze care ar putea fi varianta optimistă, reală a situaţiilor pozitive, a tuturor alternativelor benefice: „Totul e în sărut” („Sărutul”, pag. 52), de parcă echilibrul dintr-o lume bezmetică n-ar putea veni decât dinspre iubire.

Pentru că poveştile de dragoste nu pot lipsi din cărţile de lirică, nici domnul Săndel Stamate nu poate rata o astfel de încercare poetică: „Ce mult te-am aşteptat, iubire, / Genunchii mi-s tociţi de aşteptare / Mi-e inima prinsă-ntr-un ghimpe” („Rană”, pag. 59); şi, parcă, încearcă o motivaţie, în limitele decente ale unei responsabilităţi civice: „Acum, la apus, / Dragostea s-a apropiat / Prietenos şi discret / Ca o boală incurabilă” („Uimire”, pag. 62), pe care poetul modern şi-o asumă în spiritul unui EON gnostic, emanat dintr-o inteligenţă Divină, pe simplitatea prozodică a unui alt Haiku: „De boldul morţii, / Fin, biata fiinţa mea / Străpunsă a fost” („Răsărit de EON”, pag. 63).

O responsabilitate de referinţă pentru un poet implicat: „Când poetul scrie / Dumnezeu porneşte prin lume / În picioarele goale” („Când poetul...”, pag. 66), pe acorduri de orgă dintr-un Coral preclasic de I.S. Bach şi... „De-atunci / Poeţii se tot nasc / Niciun poet nu moare” („Brouillon”, pag. 67); ca un rezumat, ca o ciornă şi ca o „Umbră a EU-lui” (Ibidem), pe un adagio sentimental, celest şi feeric!

„SUM”, un volum de lirică existenţial-manifestă, ca un „testament sentimental” pentru contemporani, în care nu clauzele matrimoniale contează, ci doar fericirea simplă, totală şi discretă: „Sunt fericit: / Voi rămâne discret” („Zăvor uitat netras”, pag. 69), şi o imaginaţie fastuoasă, idilică şi solemnă.

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii