Volumul de versuri Sonete sub acoperire, semnat de domnul Vasile Mandric, publicat la Editura Istros –Muzeul Brăilei “Carol I”, Brăila, 2015, cuprinde în cele 64 de pagini un melanj de poeme, toate îmbrăcate în haina sonetului. Sigur că titlul cărţii ne suscită o oarecare curiozitate. Sonete…sonete…Dar de ce sub acoperire? Apoi, desluşim taina. Aşa cum spuneam şi altădată, acest creator cu dublă personalitate lirică, (doar îi cunoaştem deja spumoasele epigrame, alături de graţioasele şi, totuşi, impetuoasele sonete!), se preface a se juca aici, însă temele abordate au o rezonanţă adâncă.
Nu ştiu cum fac unii condeieri, dar se învârt mereu în jurul unor coordonate temporale, mai ales atunci când în viaţa lor, la fel ca poetul Vasile Mandric au agonisit, …aţa trecutului, în câteva gheme” (Ascultarea tăcerilor, pag.41), aşa cum spune autorul însuşi. Şi astfel, acoperindu-şi versurile sub umbrela unui Sonet, pana autorului strigă…Strigă, în primul rând, după Timpul ce plănuieşte să-i încurce cărările. Ca într-un “joc în doi” (inegal, desigur!), autorul intră în şotronul timpului, conştient fiind, totuşi, că el, omul, va fi marele perdant: “Mileniul o să vină pentru unii, / Căci Timpul oarecum e foarte lung / Şi-n focul meu, de-acum se sting tăciunii.” (Simfonia timpului, pag. 45).
Cu o interioritate purificată prin înţelepţirea venită odată cu trecerea anilor şi cu unele posibile împiedicări de pas, neaşteptate şi nevoite, autorul spune: “Cum toată viaţa-aproape mi s-a scurs” (Scrisorile, pag 17), “Iar anul meu încape-n săptămână” (De ce?, pag. 16 ), “Căci iarna a sosit de mult la tâmplă / Şi-am cam umplut caietul de poeme” (Căutări, pag. 55). Iată de ce poetul Vasile Mandric simte dureros comprimarea timpului rămas, după ce îşi recunoaşte o viaţă plină de trudă, în care, ca un meşteşugar autentic, a măsurat slovele: “Tot blestemând speranţele pustii / Himere-arzând cu smirna din căţuie” (Remember, pag. 33), a ales modele: “De ce scriu eu sonete precum Haine, / Ca Goethe fac catrenele sprinţare…” (Sonet de decembrie, coperta IV), a întocmit croieli: “Am scris o viaţă, parc-am tras la ham…” (Rost, pag. 49), a tăiat ceea ce nu i s-a părut promiţător: “…Versurile gem şi plâmg a pustiu, / Prin poeziile aruncate la coş.” (Eboşuri, pag. 15) şi a sfârşit prin a-şi publica volumele de poeme.
A făcut toate acestea pentru a izvodi frumuseţi rimate, urmându-şi chemarea: “…Cuvântul mă strigă şi vreau să-i răspund…” (Viaţa, pag. 10), asumându-şi totodată menirea de a se păstra în rândul celor hărăziţi cu meşteşugul scrisului: “Am vrut ca Nemurirea să mă coasă / Cu-acest Sonet, când plec în altă lume!” (Adagio, pag.13). Pentru că a trecut şi trece încă prin viaţa creaţiei ca printr-un labirint al încercărilor: “Iată vine Toamna şi sunt obosit / Speranţa trece mai rar pe la mine…” (Anotimp, pag. 31), încercări incitante, unele şi istovitoare, altele: “Într-un catren mai flutur o-ntrebare, / Ca să-mi ascund durerea în cuvinte.” (Sonetul de seară, pag. 20), care, la un ipotetic bilanţ al unora, ar putea părea suma unui eşec literar, concluzie eronată, ce va conduce către lehamitea autorului: “Când barca de-acum o ia în derivă, / Cuvintele-n gură au gust de colivă…” (Eboşuri, pag. 15).
Dar poetul Vasile Mandric are perseverenţa unui creator care ştie ce face şi, mai ales, cum face: “Azi prietenul Sonet mi-a dat un rost, / Duşmanii-s orăviţi cu-al lor venin, / Că-n umbra de sonet am adăpost.” (Prietenul ascuns, pag. 27), iar temele poemelor sale sunt diverse: ori este vorba de atitudinea socială, ori întâlnim adevărate dedicaţii adresate personalităţilor literare (Eminescu, Ovidiu…), ori un fel de şarje amicale cu care se implică în jocul parodiilor din revistele de specialitate. Nu-şi uită nici colegii de cenaclu! Deasupra tuturor acestor teme este propria existenţă, trecerea timpului şi nevoia intrinsecă de a crea. O poezie proaspătă, scrisă cu lejeritatea unui om care face haz de necaz, acceptând ideea că, în definitiv, toţi suntem trecători.
Domnul Vasile Mandric este un poet care are proprietatea cuvintelor împletite în patima scrisului: “Poezia peste mine-a fost stăpână / Chiar de copil eu slugă-am fost şi rob, / În mine a pătruns ca un microb / Şi toată viaţa acolo o să rămână.” (Testament, pag. 32). Făcând o profesiune de credinţă din dragostea pentru cuvântul scris, poetul emite o adevărată declaraţie patetică: ”Când anii trec şi zilele-s frumoase, / De-ţi laşi Trecutul să se ducă-n pace, / Cu veşnicia clipelor te coase, / Mai vine un an, cu altul vine, vine / Când Timpul mă va prinde-n patru ace / Ai să-ţi aduci aminte şi de mine.” (Aniversare, pag. 11).
Felicitări, Domnule Vasile Mandric, sănătate şi zbor uşor pe aripile versului!
0 Comentarii