Singur

Al Francisc


Îmi caut pereche din oră în oră, că le văd jucând goale pe pereți verzi dar cea găsită cu oarece vreme în urmă îmi spuse obosită să stau naibi locului că doar n-oi avea păduchi.
Dar creierul cu așa ceva îmi era plin și dumneaei, cu spatele rătăcit și dormind, nu mă mai auzea absolut deloc târând timpul către trecut .
 Ea își imagina cum scosese untul din mine fără ca personal să fi făcut mare brânză . Adică nu știam prea bine ce dovedise domnișoara dar simțeam neașteptat că puteam să am parte de o alta nouă, cu carnea strigând către mine. O aduceam deja aproape dar ea nici măcar nu se îndemna să îmi zâmbească sau să mi se fi prezentat.
Nu purta absolut nimic pe ea iar interiorul îi era gol și cu siguranță că nu avusese  vvreodată ceva mai acătării înăuntru .
Lumea privea fără să scoată o vorbă.



Dacă ar fi fost îmbrăcată de la început, aș fi simțit îndemnul să îi dau jos haină după haină pentru ca mai pe urmă să mă fi interesat de centrul universului. Dar ea nu se obosise să ia nimic, știind bine că urma să ajungă aproape de malul lacului.Unghiile mi le arăta ca fiind date cu ojă roșie și provocatoare,apropiindu-le de mine una câte una, cu încetinitorul . Cred că aștepta să i le sărut dar am trecut la punctul următor din program.Cealaltă dormea dusă, fără să știe ce se petrecea în spatele ei cu cea de a doua, de care nu putea nimeni să spună de unde apăruse și când .Îmi plăcea cu mai multe odată .Constatare de ultimă clipă . Așa zisese și profesorul de muzică, râzând mânzește, că era mai surprinzător cu două dar că avea să fie puțin mai greu. Noi râdeam ca tâmpiții în sala de clasă fiindcă îi înțelesesem aluzia , văzându-ne brusc în postura impusă de o atari scenetă. Se întorsese cu spatele către mine de parcă ar fi vrut să fugă cine știe unde sau să fi pus un paravan între noi . Nu mai îmi aminteam de trăsăturile feței celei din față dar liniile respective nu aveau nici o importanță de vreme ce urmau să apară pe toți pereții.

Încercam să îmi aduc aminte ce ar fi putut să conteze la ea ca să mă fi făcut să mă apropii încă odată .
O respirație adâncă menită să mă ridice și pe mine în aer? Era prea târziu să mă fi gândit așa de profund. Ea se arcuise deja de parcă i-ar fi fost lumea mult mai aproape. O a treia stătea la rând și mă cerceta cu privirile, fără să scoată o vorbă. Și nu eram sigur că nu aveau să mai apară și altele , la fel ca prima, adormita din față.  A doua care mi se pusese de la început în spate fără să mă întrebe de lună și stele,umbla pe un drum păstrat doar pentru poeți.
Trebuia să risipesc câte un gest pentru fiecare.

Devenisem un sultan al dorințelor mele.
Și ajunsesem către mijlocul nopții așa că nu mai puteam să chem spiritele fără să fi avut vreun motiv la îndemână . Vroiam să scot o vorbă, să încep să pălăvrăgesc cu ele dar am constatat că devenisem mut. Dar...Poate că măcar zgomotele aveau să mai ajungă până la ele. Liniștea ne acoperea ca un cearceaf alb care era lipsit de  viață.Cea de dinainte arăta ca o cetate cu porțile deschise, rămasă în așteptarea valului următor . Nu eram sigur câtă vreme avea să mai amâne plecarea. Și mai ales în ce direcție. Dar rotunjimile ei îmi intraseră deja în minte și mă făceau să nu mai pot privi în altă parte.
Ar fi fost necesar să tai tortul dar nu știam de ce mână ar fi fost mai bine să mă fi folosit.
ÎNCEARCĂ SĂ O FACI CU TĂIȘUL MINȚII.

Dar mintea mea nu avea tăiș și nici măcar ascuțime.
Așa îmi spuneau dimineața la școală toate profesoarele venite de la întâlniri regeneratoare, fără să le pese de mine sau de cel din sufletul meu . Așa că nici mie nu îmi păsa de cea din față. În caz contrar mi-ar fi legat mâinile și picioarele de privirile ei. Nici mai mult, nici mai puțin. Și m-ar fi lăsat zilnic să gem de durere, fiind convinsă că trebuia să parcurg o distanță relativ mare ca să fi ajuns până la ea . Dar așa nu aveam decât să întind palmele și să o trag mai aproape pe cea din spate. Dar într-un astfel de caz aș fi putut să o trezesc pe cea de dinainte, cea care dormea dusă la intrarea în propria neasemuire . Și pot să vă spun că îmi plăceau secvențele respective dar că nu peste multă vreme urma să se întâmple ceva și nu puteam să garantez că nu urma să fiu eu eroul. M-am întors în toate direcțiile dar nu am dat de nici un ecran. Cea din față gemea ușor la care eu am început să mă întreb de motiv.Cea de a treia pătrunsese înăuntru și se opri exact în prezentul meu.

Mai trebuia să înceapă doar furtuna și lucrurile aveau să apară în adevărata lor lumină
-...am să aștept...își revărsă glasul cea din spate în urechile mele, făcându-mă să mă întreb dacă nu greșise cumva ținta.Cea de dinainte răspândea o nerăbdare uscată care mă determină să fac un pas înapoi, uitând că exact acolo se găsea penultima venită. Mișcarea mea aducea a semnal dar deocamdată nu avea să înceapă nimic deosebit . Aș fi  vrut să îmi liniștesc sângele pentru ca mai apoi să adorm într-un sac în care să nu mă mai fi regăsit pe buza prăpastiei, între îndoială și certitudine.
Dar cele trei nu vroiau să mă lase să plec prea repede din apropierea lor. Adică ceva trebuia totuși să se întâmple. Mai ales că toate semănau cu niște pagini nescrise.
-Poate că tu ești de vină, exclamă penultima și își verifică imediat supoziția pe lungimea corpului meu .
-Ah, Dumnezeule, totul este în ordine.
Și începu să privească situația din toate punctele de  vedere.
Iar eu să tac și să îmi promit că nu aveam să mai înghit nimic din cele care erau peste putință.
Lumina nu îndrăznea încă să intre înăuntru. Știam că purtarea mea era lipsită de morală dar nu îmi păsa, atitudine care căuta să mă facă să mă simt eliberat de incertitudini . Mă gândeam doar la cea cu care ar fi trebuit să încep dansul dar o bătaie ușoară în ușă mă determină să îmi schimb cursul gândurilor. Nu știam despre cine putea să fie vorba. Intra o a patra, vreme în care simțeam că încep să iau foc.
-...pot să intru și eu în joc?
Trebuie să recunosc faptul că avea o voce de heruvim dar în loc să mi se pună în cap, mi se așeză la picioare, cu două mâini care trecuseră deja de genunchii mei. Luase locul celei de a treia fără să fi clipit măcar, hotărâtă să ducă totul până la capăt .
Nu eram sigur că nu trebuia să țip dar mi-am adus aminte că nu mai eram în stare să vorbesc, vreme în care un râs ușor și greu în același timp îmi parcurgea spinarea de sus până jos, încredințându-mă încă odată că o femeie putea să fie în stare de orice, fără să fi atins măcar firul apei .
Constatarea reușise să mă înțepenească sau mă rog, să mă facă să mă mișc cu dureri care aveau ca rezultat și niște gânduri lente și caraghioase.
Mă vedeam complet gol, într-o oglindă imensă, lăsată să plutească deasupra capului meu .
Dar imaginea mă nedumerea fiindcă simțeam întunericul ca pe o mare neagră, lipsită de țărm.
Un loc unde să mă fi putut ridica în picioare, să fi simțit siguranță.
Cea de la picioare și cea din spate nu se puteau hotărî care să treacă prima la conducere.
Dumnezeule mare, începuse războiul?
Curenți reci îmi tropoteau pe certitudini ca niște divizii încălțate cu bocanci lipsiți de înțelegere.
Și nu puteam să mă eliberez de senzația respectivă, eu, cel care își construise viața numai din astfel de trăiri.
Și nu puteam să mă dau deoparte fiindcă înțepenisem pe o parte sau alta. Nu mai puteam să îmi dau seama pe care. Cea din spate avea să îmi tragă un genunchi care îmi nimeri unul din rinichi, unul care nu mai amintea de atmosfera senzuală de adineaori. Cu așa ceva aș fi putut să ajung chiar și la spital.
Mai aveam doar să  aștept ca durerea să îmi umple intestinele, chestie care nu mi se părea imposibilă.
Aveam oare voie să îmi aleg spitalul?
-Mai încolo ai să vrei să îți alegi chiar și asistenta medicală.
Oare cine vorbise,Dumnezeule?
Întrebarea asta nenorocită mă chinuia fără să știu dacă avea să se transforme într-o treaptă, să zicem. Iar a treia,așezată cu picioarele în așa fel încât i se vedeau toate, își luase o pereche de ochelari pe nas, consemnând într-un jurnal gros toate prostiile care îmi treceau prin cap.Și mă forța să îi simt lipsa  . Un vânt rece și vânăt se apropia de mine din om în om, întrebându-l pe fiecare de adresa și numele meu. La fiecare explicație fața îi devenea tot mai rotundă și zâmbitoare de n-ar mai fi putut să treacă prin ea nici măcar o mașină din aia, străină.
Una de genul cărora Nicu le zicea BEȘINĂ și nu MAȘINĂ.
Dar și copiii din scară îi ziceau NICU PROSTU’ ,CÂINELE NOSTRU...
Eu stăteam în tribună, cu o pungă sănătoasă de semințe prăjite de dovleac.
Din alea care mă făceau să nu mai percep trecerea timpului sau venirea pauzei în care tata mă lua de mână să mergem să ne ușurăm la gardul de beton al stadionului.Fetele se trăseseră puțin deoparte și vorbeau între ele o limbă pe care nu aveam chef să o înțeleg.În interior începuseră să pătrundă raze timide de lumină care ne priveau cu mirare. Parcă nu mai văzuseră niciodată persoane dezbrăcate. Și nu era vina mea că ele apăruseră acolo. Dar la o nouă creștere a luminii, aveau să se ridice în picioare, să se ia de mijloc și să iasă râzând afară,dincolo de mine .Nu o uitaseră nici chiar pe prima . Aveau să mă facă să înțeleg că fusesem singur chiar și cu ele prin apropiere . Iar lumina să constate că îmi devenise suficientă.

Rămas de unul singur, puteam să văd acum totul.

Sept 2016