Brambura

Mihaela AIONESEI

În ce naiba să mai crezi?
S-a dat singurătatea
cu fundul de pământ
și lumea
și luna latră la câine.
Vulpea se lasă păcălită de urs,
omul de om,
moartea de viață,
fericirea e învârtită pe degete
de-o tristețe șchioapă,
adevărul e o mare gogonată
trasă tot mai des în țeapă,
minciuna are picioare de manechin,
violatori, hoți, desfrânate și bețivi
ajung vedete peste noapte în timp ce
la fiecare respirație a ierbii
moare singur un copil,
se stinge de dor un bătrân
o mamă se frânge ca spicul în vânt
și doar ea lacrima poate ascunde
în ridurile pământului un scâncet
să nu-l fure urâtul
să rămână al Domnului.

În ce naiba să mai crezi
dacă până și demonii au îngerii lor,
sfinții sfintele lor în care cad
precum viermele în măr
fără ca vreo sămânță bună
să ridice credința la pătrat.

În ce, Doamne, să m-arunc?
În ce foc de foc să ard?
Fă-mă Tu mărgăritar
răstignit pe-al tău altar
să înfrunt acest zadar
pân'să mă strivească porcii!