De când sunt in partea aceasta de ţară, lumea ştie că lucrez pe o maşină de mari imensiuni. Fabric bujuterii grele şi scriu găndurile negre ca să scap de durelile de cap,create de problemele unora,iar şefii în consens cu familia,m-au priponit adânc în pământul Brăilei, promiţându-mi nemurirea în cel de al trei-lea Mileniu după Hristos.
Şi fiindcă veni vorba,de la Hristos , până la Vasile Mandric,nu ştiu dacă a existat cineva mai milos cu femeile ca el,In oricecaz eu oprez pentru ultimul ,şi să spun de ce; Marelui Fiu o singură dată i s-a prezentat o femeie ,cerăndu-i ajutorul cu lacrămi în ochi şi acesta a îndrumat-o să-şi rezolve singură bietele ei probleme.
Ori ştiu precis, din surse ce nu interesează pe nimeni, că la Vasile Mandric,câte dintre aceste au venit şi nu au fost puţine,nu a lăsat niciuna să nu fie ajutată şi mângâiată bărbăteşte,aşa cum îi stă bine unui cetăţean capabil,integru şi onorabil reprezentant al sexului tare (care de fapt nu-i totdeuna).
Fiind un antropocronofagofil ,prezbit în ascensiuni permanente şi proiectant de gânduri proiecrive,m-am trzit detectând sensuri vizionare în viziunile prăfuite de ideile unor contemporani.Contemporani care ocupă posturi importante în cultură şi în presa scrisă,auditivă şi vizuală.
Dracul să-i ia pe aceştia,căci nu mai înţeleg ,de ce nu-i înţeleg!
Dar n-avem ce face .Nu putem să fim fără contemporani.Vorba aceea;Decât cu chelie,mai bine cu păr puţin. Se ştie că la unii dintre ei, interpretarea problemelelor complexe ale artei,se rezumă la un anumit fel de „ancorare în realitate”,adică la cărămidă,din punt de vedere al construcţiei ca simbol şi la femeie din punct de vedere al dragostei ca obiect.
Simplificat,cum se pune cărămida pe cant, pentru o construcţie cât mai durabilă şi dăinuitoare iar femeia mai ştiu eu cum,rămânând chestiunea de „ancorare”,la latitudinea individului subînţeles.
Postări
0 Comentarii