
Lucia Pătraşcu
Volumul ”Buchetul de iubire”, semnat de Sibiana Mirela Antoche, Editura Lucas, Brăila 2018, cuprinde în paginile sale 70 poezii, asupra cărora se apleacă în Prefaţă scriitorul Trandafir Sîmpetru, care consideră versurile acestea: „un fel de confesiune, poeta arătându-se lumii în toată înfăţiÅŸarea ei interioară, poate cu mai multă sinceritate decât în limbajul cotidian” (pg. 5).
După celelalte două volume de versuri, „ViaÅ£a în doi” - 2016 ÅŸi „Stropi de rouă” - 2017, publicate la aceeaÅŸi editură, iată că poeta oferă cititorilor săi un nou buchet de versuri suave, flori delicate, scăldate în lumina solară a iubirii ÅŸi înmiresmate cu parfumul neasemuit al sentimentelor curate. Volumul are o copertă frumoasă, feminină ÅŸi caldă, iar în interior este împodobit cu o grafică, semnată de Constantin Antoche, având ca sursă de inspiraÅ£ie operele lui Constantin BrâncuÅŸi. Nici nu ne miră lirica de factură reflexivă prezentă în evoluÅ£ia poetei, care se află în starea de graÅ£ie a unei armonii de familie.
AÅŸa cum spunea Tudor Arghezi „Versul va rămâne veÅŸnic o înaltă Å£intă literară”. ÃŽn acest volum de poezie tema principală este iubirea, sentiment ce primeÅŸte toate nuanÅ£ele, toate luminile ÅŸi umbrele, fără a fi egală, liniară, ori anostă, la fel cum într-un buchet, oricât de bogat ar fi el, florile nu pot fi identice. Important este ca aranjamentul, armonizarea acestui buchet de sentimente să fie făcută în funcÅ£ie de componenta emoÅ£ională individuală, pentru a putea coagula iubirea unei vieÅ£i întregi într-o trăire adelfic împodobită, pe care poeta doreÅŸte să o transmită cititorului, chiar ÅŸi atunci când acesta ar oscila în acceptarea versurilor respective. Uneori poeta încearcă să iasă din sentimentul timpului: „Fug de ceaÅ£a timpurie, Å£es covoare-n trăinicie” (Zac în marea mea de liniÅŸti, pg.78), navigând astfel în tăcerea spaÅ£iilor infinite ÅŸi folosind algoritmul ieri – azi - mâine, ca pe un mijloc de locomoÅ£ie printr-o iubire călăuzită spre absolut, spre clipa eternă. Alteori poposeÅŸte o clipă acolo unde apar mănunchiuri de impresii speciale, de sentimente deosebite, în nuanÅ£e ce aduc din intimitatea sa bucurii: „...sufletu-mi cântă / Åži-aÅŸtept al nopÅ£ii legământ” (Se-aprinde o stea, pg.29); ori proteste sau tristeÅ£i: „Zac în marea mea de liniÅŸti, torc fuioarele de gânduri” (Zac în marea mea de liniÅŸti, pg.78) ÅŸi, mai ales, aÅŸteptări: „Mi-i dor de tine-n fiecare seară” (Mi-i dor!, pg.46). Versuri din care străbate dorinÅ£a de a simÅ£i bucuria unei trăiri intense ÅŸi totale: „Miracolul pogoară-n astă seară / DistanÅ£ele cu dorul se topesc” (ÃŽn vise, pg.70), confirmând, dacă mai era necesar, adevărul că literatura ÅŸi, în mod definitoriu, genul liric este ca o narcoză seducătoare ÅŸi binefăcătoare, ce ameliorează durerile: „De n-ar fi iubirea, de n-ar fi cuvântul...” (De va vrea cuvântul, pg. 61), vindecă rănile: „De va vrea cuvântul să astupe rana /... / AÅŸ avea un suflet proaspăt vindecat” (idem) ÅŸi deschide noi orizonturi de înÅ£elegere ÅŸi visare: „Am putea să iubim printre ÅŸoapte / S-auzim doar al lunii balans, / Să cântăm visători până-n noapte / Doi nebuni, o iubire ÅŸi-un vals.” (Am putea, pg.63).
Dacă ar trebui să ne referim la maniera în care poeta Sibiana Mirela Antoche înţelege să se folosească de lejeritatea cu care versifică, mai ales în prozodia clasică, cu strofe de trei, patru, cinci, şase sau şapte versuri, vom constata că unele dintre acestea sunt ritmate, cu o măsură şi o cadenţă aproape perfecte (doar câteva mai ies din front!) şi cu rime asortate împerecheat, încrucişat (majoritar!). Singura derută este dată de faptul că autoarea foloseşte uneori în aceeaşi poezie un melanj al rimei, obligând cititorul să-şi schimbe balansul valsului propriu de la o strofă la alta, ceea ce veţi constata. Aceeaşi senzaţie o dă şi numărul inegal de silabe ce se insinuează în versurile unei singure strofe. Un cârcotaş ar putea să afirme şi faptul că rimele sunt banale (două substantive, două adjective, ş.a.). Probabil există o explicaţie prin faptul că, în actul creaţiei sale, poeta este preocupată exclusiv de mesajul ce o inspiră imediat, pe care îl trăieşte cu intensitate, conturându-l aşa cum simte şi cum doreşte să îl transmită mai departe.
Alături de acestea, cititorul pretenÅ£ios, plictisit de nuanÅ£a oarecum vetustă, aÅŸa cum este considerată prozodia poeziei clasice, va întâlni versuri albe, expresive ÅŸi convingătoare. Dacă ne-am referi numai la titlul „ÃŽntre rău ÅŸi bine”, am remarca versurile scurte, cuvinte mitraliate parcă, cu puÅ£ine semne de punctuaÅ£ie, o poezie nouă, dar care păstrează totuÅŸi majuscula de la începutul rândului ÅŸi rima de care poeta nu se poate despărÅ£i încă: „ÃŽntre rău ÅŸi bine / Punte de suspine /.../ Hoărâri deÅŸarte / NaÅŸtere ÅŸi moarte...” (pg.36). Mai departe „Unicul adevăr”; „Priveam mâinile ocrotind”; „Suflet de ianuarie”, iată câteva exemple ce au pornit hotărât, alături de altele, pe calea novatoare a poeziei cu rimă albă.
Mai există unele aspecte interesante în poezia acestui volum. Un număr impresionant de repetiÅ£ii obiÅŸnuite, ca un leit-motiv folosit intenÅ£ionat ÅŸi nu ne referim la cele obligatorii în poeziile cu formă fixă, gen rondel sau glosă. Poeta repetă cu obstinaÅ£ie acelaÅŸi grup de cuvinte la începutul fiecărei strofe dintr-o poezie: Dor tăcerile iubirii.. /.../ Dor tăcerile în noi.../.../ Dor tăcerile sub lacrimi... /.../ Dor tăcerile-n secunde ÅŸi-n minutele uitate...” (Dor tăcerile...pg. 34), fapt ce ar putea părea lipsit de dărnicie poetică. ÃŽnsă ceea ce urmează în completare gratulează cu prisosinţă poezia, fără a mai permite vreo sancÅ£ionare sau penalizare din partea cititorului: „Mi-i dor de tine... /... / ... / ... / ... / Mi-i dor de tine-n iarnă ÅŸi în vară / ÃŽmi este dor ÅŸi-n toamnă...VeÅŸnic dor! (Mi-i dor!, pg. 46). Mai cuprindem în aceeaÅŸi metodă a repetiÅ£iilor ÅŸi alte titluri pe care cititorul le va întâlni în volum, precum: Cu tine; AÅŸ vrea; Nu-Å£i cer nimic, Dacă aÅŸ fi iubirea; Popas de-o vreme, Am putea; Dă-mi chipul tău; Ia-mă cu tine; Dă-mi, Doamne! ÃŽn palma ta...
O altă caracteristică a versificaţiei din acest volum, pe care aş numi-o interşanjabilă, am întâlnit-o şi în versurile poetului Ioan Toderiţă. Este maniera prin care într-o poezie schimbând locul versurilor rezultă o creaţie nouă, nu mai puţin interesantă, captivantă chiar. Rugăm cititorul să încerce acest exerciţiu şi va avea surprize plăcute.
Din punct de vedere gramatical, autoarea foloseÅŸte modurile verbelor într-o formă proprie, interesantă. Iată infinitivul ce înlocuieÅŸte un conjunctiv pentru a salva rima: „Un dor nebun ce vrea a ne desparte / ÃŽn ÅŸoaptele ÅŸi-n tainele adânci / Vine de nicăieri ÅŸi pleacă mai departe, / Se-aÅŸterne ca un val lovind în stânci” (Åžoapte, pg. 31) sau: „Hai, vino mai aproape, să pot a-Å£i da un nume...” (IubeÅŸte-mă, pg. 72). Åži mult, mult conjunctiv folosit chiar într-o singură poezie: „...să-ntâlnesc..., să-mpletesc..., să aÅŸtern..., să încep..., să urzesc...” pentru ca totuÅŸi finalul să fie pe măsura aÅŸteptării: „Să brodez doar nestemate, peste-a lumii strălucire / FeÅ£i FrumoÅŸi ÅŸi Cosânzene să trăiască în iubire.” (Vreau să Å£es nemărginirea, pg.7). Sau forma cu totul neaÅŸteptată a unui verb impersonal absolut (verbul a ninge), căruia îi dă o nuanţă specială: „Ningă-ne iubire, facă-se în voie / Timpul ce-a rămas ningă-ne duios...” (Ningă-ne, iubire!, pg. 21), exprimând astfel cu o mare tandreÅ£e lirică o dorinţă perpetuă de iubire limpede ca primii fulgi ce nea.
Nu vom insista pe o analiză detaliată a tehnicii versificaÅ£iei, deoarece considerăm că, în virtutea valorii temei centrale a volumului, iubirea, eterna iubire, „iubirile din sufletul curat” (IubeÅŸte-mă-n noiembrie, pg.39), pot fi tolerate micile probleme ale manierei de a scrie, ce se vor retuÅŸa în timp, aÅŸa cum i se întâmplă fiecărui condeier începător. Ca figuri de stil, comparaÅ£iile directe ni se par cele mai abundente: Cum freamătă lumina, cum plânge un izvor; Să simt fiorul tău, cum numai marea poate; Te-aÅŸ săruta cum luna doar sărută; Timpul e vinovat, a curs ca o ispită; ÅŸi metaforele ce smălÅ£uiesc versurile, dându-le puterea de a convinge cititorul de intensitatea trăirilor proprii (fâlfâit de ÅŸoapte; lacrimile coapte de nesomn; colÅ£ul ierbii-ncepe...a zâmbi (într-o personificare dulce!), ca să ne oprim numai la câteva exemplificări. Apoi invocaÅ£ia. Majoritatea poeziilor sunt exprimări invocative, adresate în special iubirii sau persoanei iubite. Chiar unele titluri, pe care cititorul le va observa, conÅ£in ele însele o invocaÅ£ie. Tu, dragoste nebună!
Citind acest volum de versuri nu putem să nu recunoaÅŸtem că întâlnim o poezie sinceră ce se exteriorizează într-un buchet de gânduri, de sentimente, de trăiri în care actantul îşi asumă toate acÅ£iunile: „Arunc priviri, în mine scapăr noaptea / Visez plutind, pe cer străluce o stea //...// Åži gem lăuntric, mă întorc pe-o geană, / AÅŸtept trezirea viselor din rai //...// Åži-aprind în mine lămpi ÅŸi lampioane / Åži-mprăştii sentimente ÅŸi le ard...” (Ultime obloane, pg.28). Deoarece poeta iartă greÅŸelile ce vor fi fost făcute de-a lungul timpului ÅŸi merge mai departe: „Privesc ÅŸi las în urmă tristeÅ£ea ÅŸi suspinul / Åži lacrima ce curge amară ca veninul...” (Mărturisiri, pg.71), căutând o modalitate de recuperare a clipelor de iubire risipită: „Te caut printre frunze ÅŸi pulberea stelară / Găsesc doar vânt ÅŸi ploi ÅŸi frigul de afară...” (Iubiri de toamnă, pg. 42). O iubire ce nu trebuie părăsită: „De mi-ai aduce toate stelele în dar / E prea puÅ£in să-Å£i pot ierta plecarea //... // Mi-ar fi atât de cald ÅŸi-atât de bine / Să mi te-ntorci de nicăieri ÅŸi de niciunde” (De-ai ÅŸti..., pg.73). O iubire ce nu trebuie pierdută definitiv, deoarece viaÅ£a este scurtă: „IubeÅŸte-mă-n noiembrie, iubite, / Iar teamă de-Å£i va fi, nu te-ntrista, / Din negură, din vremuri rătăcite / Decembrie-i aproape, nu uita!” (IubeÅŸte-mă-n noiembrie, pg.39).
Versurile poetei Sibiana Mirela Antoche pot fi perfectibile, desigur. ÃŽnsă combinarea lor convinge. O poezie într-un logos neted, nostalgic totuÅŸi, ce călătoreÅŸte în afara spaÅ£iului ontic, intrând în lumea sentimentelor ÅŸi a gândurilor. Poezie metaforică, deloc ludică, pe un ton reflexiv melancolic despre tema unei iubiri mature ce a parcurs suiÅŸuri ÅŸi coborâşuri, o iubire căreia, datorită asocierii cu natura, cu anotimpurile, cu tot ceea ce o înconjoară, poeta îi ataÅŸează cuvinte cheie, semnificante, prin care, într-o frenezie a începuturilor lirice caută insistent pefecÅ£iunea stilului, cu acea candoare în care judecăţile poetice devin izvoditoare de sensibilitate ÅŸi expresie. Norii călători, nepăsători uneori, pot fi norii căutărilor: „Sărut văzduhul fără de hotare / ÃŽÅ£i caut chipul printre nori” (Sărut văzduhul, pg.25); „vânt ÅŸi ploi ÅŸi frigul de afară” devin agresorii ce pot încurca paÅŸii iubirii, rătăcind-o: „Te-o fi răpit vreun înger ÅŸi te-a ascuns de toamnă?” (Iubiri de toamnă, pg. 42). Ca întotdeauna, luna devine martorul curios, dar totuÅŸi discret: „Când luna licăreÅŸte ÅŸi ascultă / Ale noastre inimi care bat duios.” (ÃŽn vise, pg.70). O poezie plină de emotivitate, ce cheamă cititorul să împărtăşească această componentă mustind de scurtcircuitări sentimentale, în care se întrevede o schismă între siguranÅ£a psihologică ÅŸi fantasmele ce o bântuie, schismă ce poate fi înlăturată numai printr-o dăruire totală, poeta fiind capabilă de a se implica în actul iubirii definitiv, până la depersonalizare.
Iar dacă vom considera perfectă aserÅ£iunea lui Edmond de Goncourt, nici nu avem de ce să nu recunoaÅŸtem acest lucru, ÅŸi anume că : „Un poet este un om care înalţă o scară spre o stea ÅŸi se urcă pe ea în timp ce cântă la vioară.”, putem considera că volumul ”Buchetul de iubire”, semnat de Sibiana Mirela Antoche, este un dar pe care poeta îl face cititorilor săi. Versurile sale sunt închinate sentimentului de iubire, pe care-l simte nu doar ca pe o dorinţă, ci chiar ca pe o necesitate binefăcătoare: „Veninul ce-l împrăştii, adună-l în petale, / Transformă-l în ambrozii ÅŸi pune-l în pocale” (Tu, dragoste nebună!, pg. 54). Generoasă, poeta vrea să împartă tuturor bucuria acestor trăiri când spune: „Dacă aÅŸ fi iubirea, aÅŸ înveli în rouă / ÅŸi picurii de ploaie ÅŸi fulgii de zăpadă / Iar de o fi să ningă sau de o fi să plouă / Din dragoste aÅŸ face doar cântec ÅŸi baladă.” (Dacă aÅŸ fi iubirea, pg. 52). CitiÅ£i volumul Buchetul de iubire”, semnat de Sibiana Mirela Antoche, împărtăşiÅ£i-vă din ambrozia versurilor sale ÅŸi ascultaÅ£i-i balada nepieritoarei poveÅŸti de dragoste.
0 Comentarii