Buchetul de iubire de Sibiana Mirela Antoche (recenzie)












Lucia Pătraşcu  

Volumul ”Buchetul de iubire”, semnat de Sibiana Mirela Antoche, Editura Lucas, Brăila 2018, cuprinde în paginile sale 70 poezii, asupra cărora se apleacă în Prefaţă scriitorul Trandafir Sîmpetru, care consideră versurile acestea: „un fel de confesiune, poeta arătându-se lumii în toată înfăţişarea ei interioară, poate cu mai multă sinceritate decât în limbajul cotidian” (pg. 5).

După celelalte două volume de versuri, „Viaţa în doi” - 2016 şi „Stropi de rouă” - 2017, publicate la aceeaşi editură, iată că poeta oferă cititorilor săi un nou buchet de versuri suave, flori delicate, scăldate în lumina solară a iubirii şi înmiresmate cu parfumul neasemuit al sentimentelor curate. Volumul are o copertă frumoasă, feminină şi caldă, iar în interior  este împodobit cu o grafică, semnată de Constantin Antoche, având ca sursă de inspiraţie operele lui Constantin Brâncuşi. Nici nu ne miră lirica de factură reflexivă prezentă în evoluţia poetei, care se află în starea de graţie a unei armonii de familie.

Aşa cum spunea Tudor Arghezi „Versul va rămâne veşnic o înaltă ţintă literară”. În acest volum de poezie tema principală este iubirea, sentiment ce primeşte toate nuanţele, toate luminile şi umbrele, fără a fi egală, liniară, ori anostă, la fel cum într-un buchet, oricât de bogat ar fi el, florile nu pot fi identice. Important este ca aranjamentul, armonizarea acestui buchet de sentimente să fie făcută în funcţie de componenta emoţională individuală, pentru a putea coagula iubirea unei vieţi întregi într-o trăire adelfic împodobită, pe care poeta doreşte să o transmită cititorului, chiar şi atunci când acesta ar oscila în acceptarea versurilor respective. Uneori poeta încearcă să iasă din sentimentul timpului: „Fug de ceaţa timpurie, ţes covoare-n trăinicie” (Zac în marea mea de linişti, pg.78), navigând astfel în tăcerea spaţiilor infinite şi folosind algoritmul ieri – azi - mâine, ca pe un mijloc de locomoţie printr-o iubire călăuzită spre absolut, spre clipa eternă. Alteori poposeşte o clipă acolo unde apar mănunchiuri de impresii speciale, de sentimente deosebite, în nuanţe ce aduc din intimitatea sa bucurii: „...sufletu-mi cântă / Şi-aştept al nopţii legământ” (Se-aprinde o stea, pg.29); ori proteste sau tristeţi: „Zac în marea mea de linişti, torc fuioarele de gânduri” (Zac în marea mea de linişti, pg.78) şi, mai ales,  aşteptări: „Mi-i dor de tine-n fiecare seară” (Mi-i dor!, pg.46). Versuri din care străbate dorinţa de a simţi bucuria unei trăiri intense şi totale: „Miracolul pogoară-n astă seară / Distanţele cu dorul se topesc” (În vise, pg.70), confirmând, dacă mai era necesar, adevărul că literatura şi, în mod definitoriu, genul liric este ca o narcoză seducătoare şi binefăcătoare, ce ameliorează durerile: „De n-ar fi iubirea, de n-ar fi cuvântul...” (De va vrea cuvântul, pg. 61), vindecă rănile: „De va vrea cuvântul să astupe rana /... / Aş avea un suflet proaspăt vindecat” (idem) şi deschide noi orizonturi de înţelegere şi visare: „Am putea să iubim printre şoapte / S-auzim doar al lunii balans, / Să cântăm visători până-n noapte / Doi nebuni, o iubire şi-un vals.” (Am putea, pg.63).

Dacă ar trebui să ne referim la maniera în care poeta Sibiana Mirela Antoche înţelege să se folosească de lejeritatea cu care versifică, mai ales în prozodia clasică, cu strofe de trei, patru, cinci, şase sau şapte versuri, vom constata că unele dintre acestea sunt ritmate, cu o măsură şi o cadenţă aproape perfecte (doar câteva mai ies din front!) şi cu rime asortate împerecheat, încrucişat (majoritar!). Singura derută este dată de faptul că autoarea foloseşte uneori în aceeaşi poezie un melanj al rimei, obligând cititorul să-şi schimbe balansul valsului propriu de la o strofă la alta, ceea ce veţi constata. Aceeaşi senzaţie o dă şi numărul inegal de silabe ce se insinuează în versurile unei singure strofe. Un cârcotaş ar putea să afirme şi faptul că rimele sunt banale (două substantive, două adjective, ş.a.). Probabil există o explicaţie prin faptul că, în actul creaţiei sale, poeta este preocupată exclusiv de mesajul ce o inspiră imediat, pe care îl trăieşte cu intensitate, conturându-l aşa cum simte şi cum doreşte să îl transmită mai departe.

Alături de acestea, cititorul pretenţios, plictisit de nuanţa oarecum vetustă, aşa cum este considerată prozodia poeziei clasice, va întâlni versuri albe, expresive şi convingătoare. Dacă ne-am referi numai la titlul „Între rău şi bine”, am remarca versurile scurte, cuvinte mitraliate parcă, cu puţine semne de punctuaţie, o poezie nouă, dar care păstrează totuşi majuscula de la începutul rândului şi rima de care poeta nu se poate despărţi încă: „Între rău şi bine / Punte de suspine /.../ Hoărâri deşarte / Naştere şi moarte...” (pg.36). Mai departe „Unicul adevăr”; „Priveam mâinile ocrotind”; „Suflet de ianuarie”, iată câteva exemple ce au pornit hotărât, alături de altele, pe calea novatoare a poeziei cu rimă albă.
Mai există unele aspecte interesante în poezia acestui volum. Un număr impresionant de repetiţii obişnuite, ca un leit-motiv folosit intenţionat şi nu ne referim la cele obligatorii în poeziile cu formă fixă, gen rondel sau glosă. Poeta repetă cu obstinaţie acelaşi grup de cuvinte la începutul fiecărei strofe dintr-o poezie: Dor tăcerile iubirii.. /.../ Dor tăcerile în noi.../.../ Dor tăcerile sub lacrimi... /.../ Dor tăcerile-n secunde şi-n minutele uitate...” (Dor tăcerile...pg. 34), fapt ce ar putea părea lipsit de dărnicie poetică. Însă ceea ce urmează în  completare gratulează cu prisosinţă poezia, fără a mai permite vreo sancţionare sau penalizare din partea cititorului: „Mi-i dor de tine... /... / ... / ... / ... / Mi-i dor de tine-n iarnă şi în vară / Îmi este dor şi-n toamnă...Veşnic dor! (Mi-i dor!, pg. 46). Mai cuprindem în aceeaşi metodă a repetiţiilor şi alte titluri pe care cititorul le va întâlni în volum, precum: Cu tine; Aş vrea; Nu-ţi cer nimic, Dacă aş fi iubirea; Popas de-o vreme, Am putea; Dă-mi chipul tău; Ia-mă cu tine; Dă-mi, Doamne! În palma ta...

O altă caracteristică a versificaţiei din acest volum, pe care aş numi-o interşanjabilă, am întâlnit-o şi în versurile poetului Ioan Toderiţă. Este maniera prin care într-o poezie schimbând locul versurilor rezultă o creaţie nouă, nu mai puţin interesantă, captivantă chiar. Rugăm cititorul să încerce acest exerciţiu şi va avea surprize plăcute.

Din punct de vedere gramatical, autoarea foloseşte modurile verbelor într-o formă proprie, interesantă. Iată infinitivul ce înlocuieşte un conjunctiv pentru a salva rima: „Un dor nebun ce vrea a ne desparte / În şoaptele şi-n tainele adânci / Vine de nicăieri şi pleacă mai departe, / Se-aşterne ca un val lovind în stânci” (Şoapte, pg. 31) sau: „Hai, vino mai aproape, să pot a-ţi da un nume...” (Iubeşte-mă, pg. 72). Şi mult, mult conjunctiv folosit chiar într-o singură poezie: „...să-ntâlnesc..., să-mpletesc..., să aştern...,  să încep..., să urzesc...” pentru ca totuşi finalul să fie pe măsura aşteptării: „Să brodez doar nestemate, peste-a lumii strălucire / Feţi Frumoşi şi Cosânzene să trăiască în iubire.” (Vreau să ţes nemărginirea, pg.7). Sau forma cu totul neaşteptată a unui verb impersonal absolut (verbul a ninge), căruia îi dă o nuanţă specială: „Ningă-ne iubire, facă-se în voie / Timpul ce-a rămas ningă-ne duios...” (Ningă-ne, iubire!, pg. 21), exprimând astfel cu o mare tandreţe lirică o dorinţă perpetuă de iubire  limpede ca primii fulgi ce nea.

Nu vom insista pe o analiză detaliată a tehnicii versificaţiei, deoarece considerăm că, în virtutea valorii temei centrale a volumului, iubirea, eterna iubire, „iubirile din sufletul curat” (Iubeşte-mă-n noiembrie, pg.39), pot fi tolerate micile probleme ale manierei de a scrie, ce se vor retuşa în timp, aşa cum i se întâmplă fiecărui condeier începător. Ca figuri de stil, comparaţiile directe ni se par cele mai abundente: Cum freamătă lumina, cum plânge un izvor; Să simt fiorul tău, cum numai marea poate; Te-aş săruta cum luna doar sărută; Timpul e vinovat, a curs ca o ispită; şi metaforele ce smălţuiesc versurile, dându-le puterea de a convinge cititorul de intensitatea trăirilor proprii (fâlfâit de şoapte; lacrimile coapte de nesomn; colţul ierbii-ncepe...a zâmbi (într-o personificare dulce!), ca să ne oprim numai la câteva exemplificări. Apoi invocaţia. Majoritatea poeziilor sunt exprimări invocative, adresate în special iubirii sau persoanei iubite. Chiar unele titluri, pe care cititorul le va observa, conţin ele însele o invocaţie. Tu, dragoste nebună!

Citind acest volum de versuri nu putem să nu recunoaştem că întâlnim o poezie sinceră ce se exteriorizează într-un buchet de gânduri, de sentimente, de trăiri în care actantul îşi asumă toate acţiunile: „Arunc priviri, în mine scapăr noaptea / Visez plutind, pe cer străluce o stea //...// Şi gem lăuntric, mă întorc pe-o geană, / Aştept trezirea viselor din rai //...// Şi-aprind în mine lămpi şi lampioane / Şi-mprăştii sentimente şi le ard...” (Ultime obloane, pg.28). Deoarece poeta iartă greşelile ce vor fi fost făcute de-a lungul timpului şi merge mai departe: „Privesc şi las în urmă tristeţea şi suspinul / Şi lacrima ce curge amară ca veninul...” (Mărturisiri, pg.71), căutând o modalitate de recuperare a clipelor de iubire risipită: „Te caut printre frunze şi pulberea stelară  / Găsesc doar vânt şi ploi şi frigul de afară...” (Iubiri de toamnă, pg. 42). O iubire ce nu trebuie părăsită: „De mi-ai aduce toate stelele în dar / E prea puţin să-ţi pot ierta plecarea //... // Mi-ar fi atât de cald şi-atât de bine / Să mi te-ntorci de nicăieri şi de niciunde” (De-ai şti..., pg.73). O iubire ce nu trebuie pierdută definitiv, deoarece viaţa este scurtă: „Iubeşte-mă-n noiembrie, iubite, / Iar teamă de-ţi va fi, nu te-ntrista, / Din negură, din vremuri rătăcite / Decembrie-i aproape, nu uita!” (Iubeşte-mă-n noiembrie, pg.39).

Versurile poetei Sibiana Mirela Antoche pot fi perfectibile, desigur. Însă combinarea lor convinge. O poezie într-un logos neted, nostalgic totuşi, ce călătoreşte în afara spaţiului ontic, intrând în lumea sentimentelor şi a gândurilor. Poezie metaforică, deloc ludică, pe un ton reflexiv melancolic despre tema unei iubiri mature ce a parcurs suişuri şi coborâşuri, o iubire căreia, datorită asocierii cu natura, cu anotimpurile, cu tot ceea ce o înconjoară, poeta îi ataşează cuvinte cheie, semnificante, prin care, într-o frenezie a începuturilor lirice caută insistent pefecţiunea stilului, cu acea candoare în care judecăţile poetice devin izvoditoare de sensibilitate şi expresie. Norii călători, nepăsători uneori, pot fi norii căutărilor: „Sărut văzduhul fără de hotare / Îţi caut chipul printre nori” (Sărut văzduhul, pg.25); „vânt şi ploi şi frigul de afară” devin agresorii ce pot încurca paşii iubirii, rătăcind-o: „Te-o fi răpit vreun înger şi te-a ascuns de toamnă?” (Iubiri de toamnă, pg. 42). Ca întotdeauna, luna devine martorul curios, dar totuşi discret: „Când luna licăreşte şi ascultă / Ale noastre inimi care bat duios.” (În vise, pg.70). O poezie plină de emotivitate, ce cheamă cititorul să împărtăşească această componentă mustind de scurtcircuitări sentimentale, în care se întrevede o schismă între siguranţa psihologică şi fantasmele ce o bântuie, schismă ce poate fi înlăturată numai printr-o dăruire totală, poeta fiind capabilă de a se implica în actul iubirii definitiv, până la depersonalizare.

Iar dacă vom considera perfectă aserţiunea lui Edmond de Goncourt, nici nu avem de ce să nu recunoaştem acest lucru, şi anume că : „Un poet este un om care înalţă o scară spre o stea şi se urcă pe ea în timp ce cântă la vioară.”, putem considera că volumul ”Buchetul de iubire”, semnat de Sibiana Mirela Antoche, este un dar pe care poeta îl face cititorilor săi. Versurile sale sunt închinate sentimentului de iubire, pe care-l simte nu doar ca pe o dorinţă, ci chiar ca pe o necesitate binefăcătoare: „Veninul ce-l împrăştii, adună-l în petale, / Transformă-l în ambrozii şi pune-l în pocale” (Tu, dragoste nebună!, pg. 54). Generoasă, poeta vrea să împartă tuturor bucuria acestor trăiri când spune: „Dacă aş fi iubirea, aş înveli în rouă / şi picurii de ploaie şi fulgii de zăpadă / Iar de o fi să ningă sau de o fi să plouă / Din dragoste aş face doar cântec şi baladă.” (Dacă aş fi iubirea, pg. 52). Citiţi volumul Buchetul de iubire”, semnat de Sibiana Mirela Antoche, împărtăşiţi-vă din ambrozia versurilor sale şi ascultaţi-i balada nepieritoarei poveşti de dragoste.

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo