Atenţie cu Adevărul pe scările mici!







a.g.secară

Poetul despre care spuneam că a inventat, într-un fel, îndatorat fiind jurnalismului, editorialul haiku ca specie lirică, Mihai Vintilă, revine cu o aceeaşi obsesie pentru felul în care putem sau nu spune adevărul…

Aparent, formei i se dă prioritate în raport cu substanţa, autocritica aducându-şi o contribuţie la această punere în abis care este forma de artă practicată momentan, exagerând mai mult sau mai puţin, de către M.Vintilă. O punere în neant, dacă ne luăm după conţinutul poemului „Coborârea în abis”, unde se forţează limitele limbajului: „Nu sunt poate poet/ N-am fost şi nu voi fi/ Numai că uneori mă rod cuvintele/ Şi muşcătura lor devine sânge/ Şi mişcă-n vene cu putere/ Ajunge-n creier şi supune/ Voinţa de-a nu fi./ din ne-poet, ne-fost,/ M-am transformat/ Şi versul învăluit în mine/ Respiră, bea,/ Degetele tremură-n scris/ Şi gândul meu coboară-n abis/ Poet de azi,/ Ne-fost de vis.” (p.9)

„Ne-fostul de vis” îndrăzneşte interesant să inventeze altfel de oglinzi: „Resturi de vieţi/ Zac aruncate/ Şi umbrele timpului pândesc/ Să facă în ele case/ Cu ziduri de suflete/ ferestre de vise/ Fundaţii de vreme…/ Uitate./ Aşa roase, găuroase/ Îmbrăcau clipe/ Ce-au fost odată/ În toate.”
Mihai Vintilă nu este un seducător al poeziei şi nici nu vrea, probabil, aceasta. El vrea ca actul creaţiei să fie simplu, nu neapărat anti-calofil, dar nu „frumuseţe de dragul frumuseţii”, să ajungă „Dincolo de aparenţe”, după cum i se intitulează un poem (p.11). Apelează la suflet (chiar se şi operează pe acesta, p.15, deşi, surpriză, sufletul i se ascunde într-un fel oarecare) în negocierile cu doamna raţiune, recunoscându-şi fiinţa furtunoasă, activă… Cu ochii la soare, descoperă… „pete de suflet”: „Gândul bun/ Zboară prin fire/ De neuroni obosiţi/ Când adevărurile mari/ Pot fi scrise cu litere mici” (p.17), leit motivul devenind obsedant…

Este parcă mai atent la vocea inspiraţiei, dacă nu a muzei: „Tot ce ai uitat în noapte/ revine parcă-n şoapte” (p.13). Refugiat „acolo unde cerul/ S-a sprijinit/ Să nu cadă”, este, poate, la pun pas să devină un neo-cinic, dacă nu chiar un neo-avangardist (cartea este ilustrată de lucrări ale unui cubist, Juan Gris): „Un câine lătra la lună/ Să vină mai aproape/ pentru a putea vedea/ urmele paşilor mei/ Pe care i-a adulmecat/ Atunci când sufletul/ Hoinărea/ Pentru a găsi/ Câinele”
Revolta sa scriptică poate veni şi de la… observaţii precum: „Am văzut oameni mari/ Ce amăgeau poezia/ Am urmărit consacraţi/ Ce preamăresc prostia…” (p.31)

Probabil esenţializarea dusă la extrem nu-i va uşura apropierea cititorului, dar poate nu acesta este scopul! Oarecum, poezia sa este precum iepurele speriat din „Ideea de real”: „Pluteşte-n ireal/ Dincolo de universuri” (p.38). Literare, critice… Totuşi, când duhurile lemnelor se ridică în nopţi de iarnă, se mai aminteşte şi de speranţă (p.40)… Poate soseşte şi „destinul de luptă/ pentru a începe/ să fii om”…
Oricum, cum spuneam şi altădată, ludicul este important pentru arta poetică a lui Mihai Vintilă: „Mi-am ascuţit creioanele/ Şi le-am făcut mici/ Atât de mici/ Că le-am putut aduna/ pe toate într-o lamă de ras.// Am început apoi/ Să răzuiesc literatura/ Bărbilor prea dese/ Şi-n tăietura mea,/ imagine a realităţii,/ S-au înmulţit petele de sânge”. Este un fragment din poemul „Mici lame de ras”, care se termină (p.46) prin „Amuzat, am continuat”…

Pe noi poate să ne amuze sau nu scrierile sale în care „totul e pulbere de adevăr”, poţi chibiţa lângă jocul său de-a şotronul vieţii cu pulberea sus numită, cartea sa poate fi luată ca o schiţă a realităţii care încearcă să ne convingă că paradisul e dincolo de litere, amintindu-ne că o cădere în păcat întotdeauna este dată de muşcătura vorbelor spuse sau nu, conform poemului „Esenţe” (p.64).
Pisica sa este uneori la fel de convingătoare prin simplitatea sa, conform poemului „Simplu” (p.65). Şi aici nu sunt deloc maliţios. Experimentul său liric chiar trezeşte curiozitatea şi are toate şansele să traseze un drum nou, greu de descris ori de ghicit: „Învârt între degete/ Ultimele litere/ Înainte ca ele să moară./ le-am folosit, le-am umilit,/ Când sus au fost şi apoi în jos./ Cu ele am bătut ţăruşii/ Cu ele am cioplit din idoli…” (p.73)

Despre pericolele acestui drum poate nici nu mai este necesar să spunem ceva. După cum observă şi M.Vintilă, făcând paşi într-o anumită direcţie în acest deşert imens al potenţialităţii, urmele pot dispărea. A se vedea „Urme”, p.72: „Înainte urmele mele erau simple/ Mici şi dese/ De om împiedicat de viaţă./ Acum observ că/ Dispar după fiecare pas.”

Dar se pare că au început nişte negocieri dure cu Timpul (p.74), la „colţ de Bărăgan”, ascultându-se Siretul. „Acolo”, fluturii înving cuiele, dar nu se ştie cu ce preţ „în lumea asta/ a minciunii  ambalate”, acestea fiind, totuşi, ultimele cuvinte ale cărţii scrise de un camusian străin, rătăcit în Siliştea Brăilei.

Mihai Vintilă – Adevăruri mari scrise cu litere mici, Ed.InfoEst, Siliştea, 2015


Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Promo

Postări populare

Promo