Ticker

6/recent/ticker-posts

Irina Lucia Mihalca - Poezia. O prezentare de Ionel BOTA

Ionel BOTA

Revanșa eului liric marchează, dincolo de fardarea unei realități căreia i se explorează marota identității, o încremenire în semn. În semnul duratei, mai cu seamă, fiindcă retragerile nu diseminează nostalgii, cum destui cred și din păcate cred că așa trebuie să se exprime în scrisul literar, ci ascund posibile deschideri simbolice. La Irina Lucia Mihalca, lumina e zidire lirică, majestate ființială, punct și contrapunct.

Asemeni dansului fotogramelor pe ecranul-iluzie freudian, totul alunecă într-un parcurs ascendent, viziunile sunt ficÈ›iuni, fascinaÈ›ie È™i deopotrivă experimentări. Dar sinele pozitiv e È™i în esenÈ›a lucrurilor, ele se pot reinventa, memoria ne conÈ›ine, perversă e numai minciuna realității. Poezia aceasta încalcă, am zice că programat, scenariul spectacolului din real, pune voalul pudibonderiei acolo unde nu mai este nevoie decât de depășirea mesageriei idealităților, ea, idealitatea inspiră un alt miracol („StrăbaÅ£i furtuna deÅŸertului în căutatea celei care/ Å£i-a răscolit visele noapte de noapte,/cascadă curgând/în carnaÅ£ia coapselor/răsucite din unda de dragoste.”), poveste de dragoste fără sfârÈ™it.

Blazonul acestei poezii pare să fie iubirea, viaÈ›a e o simplă diatribă, doar dragostea e frisonul fonognomonic. Nu există rateuri în acest imagism de efecte, trama ideatică fiind È™i ea un proiect vizionar. Demitizările, mereu surprinzând incasant zona acestor confesiuni abisale despre „construcÈ›ia” universului din sentimente È™i emoÈ›ii, aur fiinÈ›ial, soare È™i surâs, sunt parte dintr-un discurs interogativ bine pus la punct. Reveriile convertesc meditaÈ›ia în vis frenetic, eul evocă, uneori emoÈ›ional-sarcastic, până È™i memoria puberă, filiera clasicizantă e însă foarte bine voalată È™i modernitatea acestei lirici arată o prospeÈ›ime de invidiat între candidaÈ›ii de promoÈ›ie la un podium al celor mai buni dintre cei mai buni.

Autoarea este protagonista unui metadiscurs, iar metaforizarea e mai degrabă concentraționară. Inconfundabilă, însă, pare poetica subsumabilă, stilul pulsează aluvionări de imaginar, asimilări în interiorul discursului. Totul înseamnă un elaborat anti-utopic, polifoniile consacră un happening de răscumpărări ale ființei în relația cu universalul.

Modalitatea aceasta lirică descinde din expresionismul interbelic, dar È›inuta de-acum arată o componentă dialogică foarte clară. Policromia discursivă arată în Irina Lucia Mihalca o poetă imprevizibilă È™i de aceea foarte originală doar că re-vizitarea melancoliilor nu e o simplă reverență graÈ›iei, ci un debuÈ™eu al explorărilor sentimentului. Lirică a armoniilor celeste È™i a volutelor hymnice ale elementelor (È™i elementarului), poezia aceasta vine să sugereze puternic o gnoză, a reveriilor calme, cuminÈ›i, jurnal afectiv de liniÈ™te interioară, de ceremonial iniÈ›iatic al cuvintelor debranÈ™ate de la colocvialul esenÈ›ei, înluminând piedestalul timpului, durabilul. Infinitatea lumilor posibile se „cântăreÈ™te”, ar zice eul liric, prin poem. ÃŽntors spre sine, eul se (auto)extrage din propria singurătate, este un eu multiplicându-È™i esenÈ›a. Fiindcă numai dintr-un unu apocrif, (d)enunÈ›ul limitelor își are începutul, precum orice ieÈ™ire din labirint nu face decât descarcerează utopia, o È™terge cu aceeaÈ™i graÈ›ie de iluzoriu È™i, mise en abîme, purifică discursul, înlătură primejdiile debranșării de la ispitirile modernismului liric.
Iată de ce, bunăoară, distingem în insolitul scenariu al poeziei Irinei Lucia Mihalca, și paragrafe în care inocularea perfidă a melancoliei între anti-teze nu e decât o gesticulație de frondă puțin relaxativă și fără exces convențional. Asta nu înseamnă că atipicul e aici autenticul; dimpotrivă, lirica nu este una computațională, cum o întâlnim la colegele promoției sale, iar imagismul coerențelor nu este siluit în vreun fel de edulcorări de sezon. Poezia aceasta are un corpus al ei bine articulat, seamănă cu o poveste care nu se mai termină, dar o poveste frumoasă.

Marja de manevră a eului e aceeaÈ™i insolitare, ca un „secret” al experienÈ›ei, peste idealurile fiinÈ›ei, studiul gesturilor prin edificarea versului fiind resortul unei de-codificări în simbolistica realului. Miraje pot fi, deci, viaÈ›a È™i dragostea, dar lirismul vibrant e argumentul pretextual, focalizează vulnerabilul, redistribuie uimiri È™i impresii, erudiÈ›ie È™i graÈ›ie, metafore È™i „diviziuni” ale imaginarului precum aÈ™teptarea, stare de bază. Avem o poetă interesantă È™i acesta e un lucru foarte important dacă mai vrem să credem în destinul poeziei noastre.

/prezentare pentru secÈ›iunea din antologia „Cercul PoeÈ›ilor”, volumul II, Editura Colorama, Cluj-Napoca/

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii