DATORIE ÎMPLINITĂ, Recenzie la Bucuria amintirilor de Dumitru Matei











Jenică Chiriac


Devenit specialist în documentaristică, profesorul Dumitru Matei, iubitor de pana scrisului, sprijinit îndeaproape de fratele Vergil, publicist și scriitor mărtineștean consacrat, „recidivează” cu o nouă carte: „Bucuria amintirilor”, Editura Lucas, Brăila, 2019.

Potrivit stilului propriu îmbină memorialistica cu specificul monografiei, dând strălucire, vigoare, ritm și cursivitate unor fapte de viață. În această nouă carte, emoția, sentimentul apartenenței la o anumită colectivitate umană, e vorba despre Liceul Alexandru Ioan Cuza” din Focșani, se îmbină armonios cu date, informații, biografii ale celor cu care viața de elev trăitor în internat s-a intersectat în adolescența doritoare de inedit și bucurii perene.

Cartea s-a născut ca răspuns la solicitarea unei foste colege (Zoica Dascălu): „Măi, Mitică, scrie, măi, ceva și despre întâlnirile noastre!” (pag 5) și Mitică s-a apucat de treabă. Între noiembrie 2018 și februarie 2019, acasă, la Răducănenii Iașiului și-a consultat arhiva, și-a ordonat ideile, le-a dat consistență și… s-a achitat conștiincios și eficient de o datorie de onoare. A făcut parte dintr-o generație „de aur”, oameni unul și unul, formați la făclia unei unități de învățământ etalon din
peisajul cultural al Vrancei străbune. „Dedic, așadar - ne spune autorul -, cu mult drag și nostalgie, această carte colegilor mei din promoția anului 1965 de la Școala Medie „Alexandru Ioan Cuza” din Focșani, care s-a numit mai târziu Liceu, iar după 1990 Colegiu Național…” (pag. 6).

Ca structură epică identificăm trei părți individualizate. Prima, căreia i-aș acorda titlul: „Farmecul amintirilor” reprezintă o frumoasă povestire memorialistică din perioada anilor de liceu, cu întâmplări cumulate din orele de curs și din viața unui elev din internat. Dacă G. Călinescu, făcând analiza operei povestitorului Ion Creangă a lansat sintagma „copil universal”, noi ne permitem, parafrazând, să vorbim despre „elevul universal”. Cât adevăr este în această categorie umană! Elevul dintotdeauna, cel care pune la cale șotii fel-de-fel, care „suflă” pricăjitului de la tablă, care chiulește de la ore, acela care inventează porecle atât colegilor, cât și profesorilor, mă rog, celui căruia îi țâțâie… inima de emoție atunci când „tartorul” de la catedră întoarce impasibil paginile catalogului în scopul vădit de a mai „vâna” vreun nepricopsit de elev nepregătit. În „fine”, „elevul universal” care răsuflă ușurat că „a mai trecut odată puntea” fără a încasa vreun „scăunel răsturnat” și tare bucuros că este „salvat de clopoțel!”

La internat, alte pozne se prefigurează. În primul rând se detașează solidaritatea de gașcă. Liderii informali pun la cale diferite isprăvi, delațiune nu există! Cei care se dovedesc avari, care-și încuie cu șapte lacăte pachetele cu alimente primite de-acasă, pot fi siguri că vor deveni victimele unor spargeri prin efracție. Periodic, după anotimp, se pun la cale escapade prin livezile sau bolțile cu vie ale megieșilor. A nu se uita amorul, întâlnirile programate cu fel de fel de preparative și echiparea
preafericitului îndrăgostit cu tot ce există mai frumos, mai elegant prin garderoburile colegilor: un sacou, o cămașă, o cravată mai de Doamne-ajută, un pantof de 118 lei, o pereche de pantaloni călcați la dungă. Se uită asemenea evenimente? Cu siguranță, nu! Tot așa cum nu se uită „bătăliile” dintre interniști și golănașii de pe stradă, având ca obiect al disputei nurii vreunei fetișcane curtate de ambele părți.

Din prima categorie, întâmplări din clasă, face parte un obicei, ticul verbal al doamnei profesoare Argintaru, de matematică. „Orele de matematică aveau un farmec aparte, mai ales pentru mine, care eram cam în aer la acest obiect. Se enerva dacă nu trăgeam linia de radical atât cât trebuia. Cu o voce fermă spunea: mai, mai! Ajungeam la marginea tablei: mai! Ajungeam la sobă: mai! Ajungeam la ușă: Deschide ușa și ieși afară!” (pag 20).

De tot hazul a fost și apostrofarea suferită de autor din partea doamnei Ciornei, de fizică: „… se apropie de mine, mă privește fix și cu oarecare ironie în glas îmi spune: Ce, crezi că dacă ți-ai lăsat mustață, ești mai deștept? Am rămas fără cuvinte” (pag 28). Adolescentului Mitică Matei îi mijise mustața, dar până la acea intervenție nu folosise briciul. Pentru a nu mai încurca formulele printre firele de mustață a început să se radă ca un bărbat în toată regula.

În partea a doua a acestor povești de viață pe care aș fi botezat-o „Magia revederilor”, autorul ne poartă fără parcimonie, ca veritabile dări de seamă, printre întâlnirile de promoție, care cuprindea patru clase mixte paralele. La inițiativa unor absolvenți inimoși, constituiți în comitet de organizare s-a programat și s-a desfășurat prima întâlnire, la 10 ani de la absolvire. De consemnat evoluția ulterioară a acestor întâlniri: după reușita primei, acestea s-au perpetuat, ajungând acum ca, anual, la sfârșitul primăverii foștii colegii să se reîntâlnească mult mai bucuroși, dornici de revedere. Primele manifestări de

acest gen aveau o parte oficioasă, cu strigarea catalogului, cu spiciuri emoționante, cu felicitări și mulțumiri, fotografii de grup și altele asemenea. Încet-încet s-a renunțat la gazdă-clădirea liceului, transformându-se ușor-ușor în agape prietenești în diferite stațiuni, pensiuni, hoteluri din cele mai diverse destinații din țară. Programele de desfășurare au devenit apanajul unor colegi cărora, prin rotație, le revenea obligația de organizare. La întâlnirea de la Olănești „…eu și Coca ne-am angajat că ne vom ocupa de organizarea celei de anul viitor, din 2016. Ne-am gândit să o facem undeva în zona Neamțului…” (pag 91).

Pentru prima dată în postura de organizatori, soții Matei au luat legătura cu preotul Vasile Porumbescu spre a stabili desfășurarea „unei slujbe de pomenire pentru colegii noștri care nu mai sunt în viață”. (pag 92).

În fine, partea a treia conține o listă a tuturor colegilor de promoție, cu scurte date biografice. Întocmirea acestei părți a necesitat o laborioasă documentare, având ca surse de informare pe colegii înșiși care l-au ajutat și în completarea c/v-urilor altor absolvenți.

„Bucuria amintirilor” - o carte cu dedicație evidentă - Colegiului Național „Alexandru Ioan Cuza” din Focșani, promoției 1965, dar și colectivului didactic din acea perioadă. Cartea se citește cu plăcere chiar și de persoane neimplicate în evenimente, datorită stilului de redutabil povestitor al autorului, al simțului umorului fin ce-l posedă. O carte document, un exemplu de bune practici, dar și o sursă de informații geografico-turistice.

Share:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postari populare

Promo

Abonamente

Promo