Rătăcirea Timpului la Masa Tăcerii de Irina Lucia Mihalca

Irina Lucia Mihalca 


Rătăcirea Timpului la Masa Tăcerii

Zborul pescărușului
semnează orizontul între două clipe.
În urma fiecărui pas, timpul mușcă cu forță spațiile,
lumina eliberează căderea secundelor
din trecerea cuvintelor.

În urma fiecărui pas,
iarbă nenăscută, iarbă neruptă de trecut.
Rănit la picioare te ridici,
din botezul apei, în tăcerea regăsită.

Din colțul viselor, neputința reținerii clipelor rebele,
anotimpuri ce nu există
trec prin umbrele oaselor albite.
La Masa Tăcerii, sufletul,
în căderea sărutului, eliberează timpul.
În fiecare noapte curg, peste vetre,
icoane din focul inimii.
Nimic nu va mai fi
cum a mai fost în inocența vârstelor!

Traversezi orașul, în faţă doar biserica,
cu inima spargi altarul,
treci mai departe de început,
cu aripile și dinții rupi din infinit.

Prin respirația lacrimii, jumătăți de glasuri se strigă,
se caută, în tăcerea oglinzilor.
În spatele coloanei nu mai e nimic,
doar cimitirul, speranța și cerul!

Cazi în rugăciune și, peste toate,
Coloana Infinitului se desfășoară-n lumină.
Din umbre nu a plouat, nu a nins,
prin rana desfăcută peste timp, în linia rece a nopții.

Printre iluzii ne strecurăm,
ultima treaptă a scării rulante nu mai există,
singuri vom face saltul
în tronsonul următor de timp secționat.

Orele, zilele și anii s-au evaporat
printr-o nouă rotire a pământului,
gardienii nemărginirii
ne-au deschis porțile prin suspinul umbrelor.

Timpul – tubul îngust prin care,
cu greu, vom trece din trupul cuvintelor,
învățându-ne, unii pe alții,
pentru noua rearanjare din Fântâna Luminii!